Tot Ce Iubea Credea Că Îi Aparține… Până În Ziua În Care A Pierdut Totul

Isabella nu a clipit.
Nu a ridicat vocea.
Nu a făcut niciun pas înapoi.
Doar a privit scena din fața ei ca și cum ar fi urmărit un spectacol prost regizat.

Fernando stătea în prag cu aceeași aroganță care îi crescuse în ultimii ani.
Camila își ținea poșeta strâns la piept și evita contactul vizual.
Iar băiețelul privea curios către interiorul casei, fără să înțeleagă nimic din furtuna care urma să izbucnească.

— De ce zâmbești? întrebă Fernando.

— Pentru că tocmai mi-ai făcut viața mult mai simplă, răspunse Isabella.

El râse scurt.

— Nu înțelegi. Eu nu plec nicăieri. Vom găsi o soluție matură. Camila și Mateo vor locui aici.

Isabella îl privi câteva secunde.
Apoi izbucni într-un râs atât de sincer încât Fernando rămase fără cuvinte.

— În casa mea?

— În casa noastră, corectă el.

— Nu. În casa mea.

Pentru prima dată, zâmbetul lui dispăru.

— Isabella…

— Casa este pe numele meu. A fost moștenirea mamei mele.
Compania este pe numele meu. A fost moștenirea tatălui meu.
Conturile principale sunt pe numele meu.
Clădirea depozitului este pe numele meu.
Și ghici ce?
Mașina pe care ai venit este plătită dintr-un cont pe care eu l-am blocat acum două ore.

Camila întoarse capul brusc spre Fernando.

— Ce înseamnă asta?

Fernando își drese glasul.

— Nu acum.

— Ba chiar acum, spuse Isabella.

Ea scoase un dosar de pe măsuța din hol.
Un dosar gros, albastru.

Același dosar pe care îl pregătise luni întregi.

Îl întinse către Fernando.

— Actele de divorț.

El nici măcar nu le luă.

— Nu fi ridicolă.

— Semnezi acum sau semnezi mai târziu. Diferența este că mai târziu va costa mult mai mult.

Camila începea să devină palidă.

— Fernando… despre ce vorbește?

Isabella se întoarse către ea.

— Știai că este căsătorit.

— Da…

— Știai că folosește banii companiei?

Tăcere.

— Nu.

— Știai că apartamentul vostru este plătit din fondurile firmei?

Camila clipi des.

— Nu.

— Știai că mașina ta este trecută ca cheltuială operațională?

— Nu.

— Știai că grădinița lui Mateo era plătită dintr-un cont corporativ?

Camila îl privi pe Fernando.

Fața lui devenea din ce în ce mai tensionată.

— Fernando…

— Nu este momentul.

— Atunci când este momentul?

Isabella observă ceva.
Pentru prima dată, Camila părea la fel de șocată ca ea.

Poate că știa că este amanta.
Dar nu știa că era și victima unei minciuni.

În acel moment, băiețelul începu să plângă.

Camila îl luă imediat în brațe.

Instinctiv.
Protectiv.

Isabella simți un nod în gât.
Nu din cauza lui Fernando.
Nici din cauza Camillei.

Din cauza copilului.

Mateo nu avea nicio vină.

Niciuna.

Toată această mizerie fusese creată de un singur om.

Fernando.

— Plecați, spuse ea calm.

— Nu poți să ne dai afară!

— Ba da.

— Sunt soțul tău!

— Încă pentru câteva zile.

Fernando făcu un pas înainte.

— Crezi că poți conduce compania fără mine?

Acum Isabella zâmbi cu adevărat.

— Asta este partea mea preferată.

Scoase telefonul.

Apăsă un buton.

Pe ecran apăru o videoconferință.

Consiliul director.
Avocații.
Contabilul principal.
Directorul financiar.

Toți erau conectați.

Toți o așteptau.

— Bună seara, doamnă Reyes, spuse directorul financiar.
Documentele sunt pregătite.

Fața lui Fernando se albi.

— Ce documente?

— Revocarea accesului tău la toate conturile companiei.

— Nu poți face asta!