PARTEA 1
Sunetul monitorului cardiac bătea un ritm agonizant în camera 412 a unui spital exclusivist din sudul orașului Mexico. Elena era de 12 zile prinsă într-un întuneric dens, ca și cum ar fi fost îngropată de vie. Corpul îi era complet inert, dar mintea îi era trează, auzea totul. Lângă ea era Santi, fiul ei de 9 ani. Băiatul îi strângea mâna cu aceeași forță cu care se agăța de ea când pocneau petardele de sărbătorile naționale.

— Tatăl tău așteaptă să mori, mamă… te rog nu deschide ochii — șopti micuțul, plângând încet ca să nu-l audă nimeni afară. Elena voia să-l îmbrățișeze. Jura pe Fecioara din Guadalupe că încerca să se miște, dar corpul ei frânt nu răspundea. Cu câteva minute înainte, o asistentă intrase să verifice perfuzia, comentând că era un miracol că Elena mai respira. Toți din familie repetau aceeași poveste despre accidentul de la La Pera, dar în mintea Elenei, ultima amintire era Arturo, soțul ei, împingându-i niște hârtii.

— Semnează odată, dragostea mea — îi spusese el, cu un zâmbet prea prefăcut. Elena refuzase. Și, în acea noapte, frânele mașinii ei nu mai funcționaseră.

PARTEA 2: Uneltiri în Umbră
Ușa camerei se deschise brusc. Santi se retrase speriat. Era Arturo, însoțit de Bárbara, sora Elenei. Aceasta din urmă purta un parfum scump care părea să sufoce aerul deja încărcat de tensiune. Bárbara, care în fața lumii se prefăcea o „doamnă din Lomas” îndurerată, își aranjă părul cu o nonșalanță glacială.

— Neurologul mi-a dat deja raportul — spuse Arturo, cu o voce care tăia ca un brici. — Nu mai cheltui o avere să țin conectat un corp gol.

În închisoarea ei mentală, Elena simți o furie uriașă. „Corp gol?” se întrebă ea. Bárbara, aplecându-se spre Arturo, șopti: „De îndată ce moare, scoatem puștiul din țară. La Guadalajara am deja un contact cu actele false.” Santi, cu ochii măriți de groază, ripostă: „Mi-a spus că, dacă i se întâmplă ceva rău, s-o sun pe avocata Fernanda!”

Arturo încuie ușa, iar privirea lui se întunecă. „Despre ce avocată vorbești, puștiule?” întrebă el, încolțind copilul. Santi, tremurând, nu cedă. Dar în acel moment, un deget al Elenei se mișcă imperceptibil. Era semnalul. Ea nu mai era o victimă; era o fiară care aștepta să sară.

PARTEA 3: Revelația
Când ușa se deschise din nou, nu era notarul, ci Fernanda, avocata, flancată de doi ofițeri de poliție federală. Vocea ei, calmă și autoritară, paraliză camera: „Bună seara, Arturo. Înainte să mai pui un deget pe Elena, o să-mi explici de ce experții au descoperit că frânele mașinii ei erau tăiate.”

Bárbara se prăbuși pe un scaun, cu fața albă ca varul. Arturo, încercând să scoată un pistol din sacou, fu rapid imobilizat de agenți. Dar adevărata bombă abia urma să explodeze. Fernanda se apropie de patul Elenei. „Știu că mă auzi, Elena. Am găsit seiful ascuns în pereții casei de la Pedregal. Cel despre care a vorbit Santi.”