Nu era zahăr

Partea a II-a – Secretul din spatele ușii

Ana își ținea respirația.

Ascunsă în dulapul pentru lenjerii, simțea cum inima îi bate atât de puternic încât se temea că zgomotul o va trăda.

Telefonul era fixat spre ușa dormitorului.

Lumina ecranului era redusă la minimum.

Înregistrarea continua.

Constantin a intrat încet în cameră.

A închis ușa după el.

Pentru câteva secunde a rămas nemișcat.

Privea spre pat.

Spre silueta Cristinei, care dormea adânc, întinsă sub pătură.

Un zâmbet ciudat i-a apărut pe chip.

Nu era zâmbetul unui tată.

Nu era nici măcar zâmbetul unui om normal.

Era expresia cuiva care credea că nimeni nu-l vede.

Ana simți cum sângele îi îngheață în vene.

Constantin se apropie de pat.

Se aplecă.

Și atunci tot corpul lui înțepeni.

— Cristina?… șopti el.

Fata nu răspunse.

Era complet adormită.

Constantin făcu un pas înapoi.

Pentru prima dată părea speriat.

Foarte speriat.

— Nu… nu…

Privirea îi căzu pe paharul gol de pe noptieră.

Chipul i se albi instantaneu.

În acel moment, Ana înțelese.

Constantin nu încercase doar să o adoarmă.

El știa exact ce era în acel suc.

Și acum realizase că propria lui fiică îl băuse.

Un apel la miezul nopții

Constantin scoase telefonul cu mâinile tremurânde.

Formă un număr.

— Răspunde… răspunde…

În cele din urmă, cineva răspunse.

— S-a întâmplat o problemă.

Vocea lui era complet diferită.

Rece.

Controlată.

Periculoasă.

— Nu Ana a băut.

Pauză.

— Cristina.

Tăcere.

Apoi:

— Nu-mi pasă ce costă. Vino imediat.

Ana simți că nu mai înțelege nimic.

Cine trebuia să vină?

Și de ce?

Vizitatorul neașteptat

La douăsprezece fără zece, o mașină opri în fața casei.

Farurile traversară perdelele.

O siluetă coborî și intră fără să bată.

Ca și cum era obișnuită să vină acolo.

Ana recunoscu imediat femeia.

Era doctorița familiei.

Doamna Mureșan.

Aceeași femeie care participa la toate aniversările și mesele festive.

Aceeași femeie pe care Elena o numea „cea mai veche prietenă”.

Cele două persoane urcară direct în dormitor.

Ana continua să înregistreze.

Doctorița verifică pulsul Cristinei.

Privi paharul.

Apoi îl privi pe Constantin.

— Ești nebun?

Constantin își trecu mâna prin păr.

— Trebuia să rezolv problema.

— Asta numești tu rezolvare?

— Nu trebuia să-l bea ea.

Doctorița închise ochii.

— Dacă află Elena…

Constantin izbucni:

— Elena nu trebuie să afle nimic!

Secretul începe să iasă la suprafață

Ana simțea că fiecare cuvânt devine mai greu decât precedentul.

Doctorița privi spre ușă și coborî vocea.

— Nu mai poți continua așa. Au trecut douăzeci și opt de ani.

Constantin rămase tăcut.

— Douăzeci și opt de ani în care ai ascuns adevărul.

— Taci!

— Nu.

Doctorița îl privi direct în ochi.

— Totul a început în noaptea aceea.

— Nu pronunța numele lui.