— Nu, n-am terminat! — strigă Catinca
Cuvintele Cameliei rămăseseră suspendate în aer, ca o lamă care încă nu căzuse complet.
Dar ceea ce urma nu mai era o simplă ceartă de familie.
Era începutul unei prăbușiri.
Catinca își încleștă maxilarul.
Pentru o clipă, păru că vrea să răspundă imediat.
Dar ceva în tonul Cameliei o opri.
Nu fusese frică.
Fusese claritate.
Tăcerea care cântărește mai mult decât strigătul
În apartament se lăsă o liniște ciudată.
Nu liniștea calmă a unei dimineți obișnuite.
Ci acea liniște grea, care apare după ce cineva spune un adevăr pe care nimeni nu vrea să-l audă.
Catinca făcu un pas înapoi, apoi altul înainte.
Parcă își căuta din nou terenul de control.
— Ce vrei să insinuezi? — întrebă ea, dar vocea nu mai avea aceeași forță.
Camelia nu răspunse imediat.
Își luă timp.
Își așeză palma pe masă, ca și cum ar fi stabilizat o realitate instabilă.
— Nu insinuiez nimic, spuse ea calm. Constat.
Fisura din control
Pentru prima dată, Catinca nu interveni imediat.
Doar își strângea geanta mai tare, ca și cum obiectul acela ar fi putut să-i redea autoritatea pierdută.
Dar nu mai era autoritate acolo.
Doar obișnuință.
— Matei nu ți-ar permite să vorbești așa cu mine, șuieră ea în final.
Camelia zâmbi scurt.
Nu ironic.
Nu superior.
Ci obosit.
— Matei nu este aici, spuse ea. Dar eu sunt.
Adevărul despre bani
Camelia se apropie de masă și deschise laptopul.
Ecranul se aprinse imediat, luminându-i chipul.
Catinca urmărea fiecare mișcare.
— Vorbeați despre apartamentul de la parter, continuă Camelia. Despre vecini. Despre „cuvânt dat”.
Dar ați uitat ceva important.
Se opri.
— Toate economiile pentru mutare… nu provin din Matei.
Catinca încremeni.
— Ce prostii spui?
Camelia întoarse ecranul spre ea.
Pe monitor erau grafice, transferuri bancare, contracte.
Și un singur nume repetat obsesiv în dreptul sursei principale:
Camelia Dobre
Când siguranța devine iluzie
Pentru o secundă, Catinca nu spuse nimic.
Doar se uită.
Ca și cum refuza să proceseze informația.
Apoi izbucni:
— IMPOSIBIL! Matei câștigă cel mai mult! El…
— Eu am plătit aproape tot în ultimii doi ani, întrerupse Camelia.
Vocea ei era liniștită.
Dar definitivă.
— Ore suplimentare. Proiecte freelance. Investiții. Economii din perioada înainte să ne mutăm aici.
Se apropie puțin.
— Matei a contribuit. Da. Dar nu a fost niciodată singurul responsabil.
Fisura se transformă în prăbușire
Catinca făcu un pas în spate.
Apoi altul.
Privirea i se schimbă.
Nu mai era furie.
Era teamă.
— Minti… șopti ea.
Dar vocea nu mai avea convingere.
Camelia închise laptopul.
— Nu mint. Doar că nu ați vrut niciodată să vedeți.
Se opri o clipă.
— Pentru că era mai ușor să credeți că eu sunt „problema”.
Numele care schimbă totul
Catinca își duse mâna la tâmplă.
Respira mai greu acum.
— Matei știe? întrebă ea brusc.
Camelia ezită o fracțiune de secundă.
— Da.
Un singur cuvânt.
Dar suficient.
Catinca se prăbuși ușor pe marginea fotoliului.
Nu fizic.
Ci psihologic.
Ca și cum structura pe care își construise controlul în ultimii ani tocmai fusese desfăcută fir cu fir.
Ușa deschisă
Un sunet se auzi pe hol.
Cheia în yală.
Ambele femei încremeniră.
Ușa se deschise.
Matei intră.
