Mesajul din Ajunul Crăciunului
— Poate au ieșit să cumpere ceva — a spus Mariana, deși nici ea însăși nu credea asta.
Sofía nu a răspuns imediat.
Fetița respira repede.
Prea repede.
Mariana își cunoștea copilul.
Știa când îi era teamă.
Știa când încerca să fie curajoasă.
Și știa că exact acum Sofía era speriată.
Foarte speriată.
— Mami…
— Da, iubirea mea?
— Este ceva pe masă.
Inima Marianei tresări.
— Ce anume?
— Un bilețel.
Mariana se ridică în picioare.
Camera de hotel părea brusc prea mică.
Prea caldă.
Prea departe.
— Citește-l.
Au urmat câteva secunde de liniște.
Apoi vocea Sofíei deveni nesigură.
— Scrie…
Fetița se opri.
— Ce scrie?
— Scrie: „Aveam nevoie să ne odihnim de tine. Nu suna.”
Mariana simți cum sângele îi îngheață în vene.
Nu.
Nu era posibil.
Cineva nu putea lăsa unui copil de nouă ani un asemenea mesaj.
Nu bunica.
Nu tatăl ei.
Nu Daniela.
Nimeni.
— Sofía, ascultă-mă cu atenție.
— Da.
— Nu plânge.
Eu sunt aici.
— Dar de ce au plecat?
Întrebarea aceea îi sfâșie inima.
— Nu știu încă.
Dar vom afla.
Îți promit.
Mariana formă imediat numărul mamei sale.
Niciun răspuns.
Apoi pe cel al tatălui.
Nimic.
Daniela.
Mesagerie vocală.
Din nou.
Și din nou.
Nimic.
Parcă toată familia dispăruse.
În acel moment telefonul vibra.
Un mesaj.
Expeditor: Daniela.
Mariana îl deschise imediat.
Mesajul era scurt.
Nu ne căuta.
Atât.
Nimic altceva.
Mariana simți cum furia începe să înlocuiască panica.
Ce fel de oameni lasă un copil singur în Ajunul Crăciunului?
Ce fel de familie face asta?
Și mai ales…
De ce?
— Sofía.
— Da?
— Încuie ușa.
— Este încuiată.
— Foarte bine.
Acum du-te în sufragerie și aprinde toate luminile.
— Bine.
— Eu vin acasă.
— Acum?
— Acum.
Mariana închise telefonul și ieși din cameră aproape alergând.
Nu-i mai păsa că era obosită.
Nu-i mai păsa că nu dormise.
Nu-i mai păsa de nimic.
Fiica ei era singură.
Asta era tot ce conta.
Drumul de la Guadalajara până în Ciudad de México păru nesfârșit.
Fiecare minut era o tortură.
La fiecare zece minute o suna pe Sofía.
Doar ca să-i audă vocea.
Doar ca să știe că este bine.
La ora 10:42 dimineața ajunse în fața casei.
Frână brusc.
Motor oprit.
Portiera deschisă înainte ca mașina să se oprească complet.
Alergă spre ușă.
Sofía o deschise aproape instantaneu.
În clipa în care o văzu, izbucni în plâns.
— Mami!
Mariana o strânse la piept.
Atât de tare încât parcă voia să recupereze toate orele de frică.
— Sunt aici.
Totul este bine.
— De ce au plecat?
— Nu știu.
Dar vom afla.
Intrară împreună în casă.
Bilețelul era încă pe masă.
Mariana îl luă.
Îl privi cu atenție.
Nu era scrisul mamei sale.
Nici al tatălui.
Nici al Danielei.
Atunci observă ceva.
În colțul hârtiei era imprimat un logo.
Un hotel.
Un hotel din Acapulco.
Mariana încremeni.
Acapulco.
Exact locul unde familia plănuia să plece.
Dar dacă plecaseră acolo…
De ce nu luaseră copilul?
Și de ce lăsaseră acel mesaj?
În acel moment telefonul ei sună.
Număr necunoscut.
— Alo?
La început nu se auzi nimic.
Apoi o voce de femeie.
— Mariana?
— Da.
