Bunica sărmană care a hrănit doi băieți… și întoarcerea destinului după 20 de ani
— Ți-a căzut cartoful.
Antonia Savu s-a întors surprinsă. În fața ei stăteau doi băieți identici, slabi, îmbrăcați în haine prea mari pentru ei. Unul a ridicat cartoful de jos, l-a șters de pantaloni și i l-a întins. Celălalt privea cutia cu cartofi fierți cu o foame greu de ascuns.
— Mulțumesc… dar ce faceți aici? E a treia oară când vă văd.
Unul dintre ei a ridicat din umeri.
— Așa… fără motiv.
Antonia știa prea bine ce înseamnă acel „fără motiv”. A învelit doi cartofi în ziar și a mai pus și un castravete.
— Mâine să veniți din nou. Și să aduceți niște lăzi, bine?
Au luat mâncarea și au plecat în tăcere.
Seara, când Antonia se chinuia să care un bidon cu apă, au apărut din nou. Fără să spună nimic, au luat canistra și au dus-o în locul ei. Cel mai mare a scos din buzunar două monede vechi, de aramă.
— Sunt de la tata… era brutar. A murit. Nu le dăm nimănui… dar poți să le vezi.
Antonia a înțeles imediat: erau tot ce aveau mai de preț.
Ștefan și Ionuț au început să vină zilnic. Ea îi hrănea cu ce avea, iar ei o ajutau să care saci și lăzi. Mâncau repede, în liniște, fără să ridice ochii.
Într-o zi, Antonia i-a întrebat:
— Unde dormiți?
— Într-un subsol, pe strada Fabricii, a răspuns Ionuț. E uscat… nu-ți face griji.
— Cum să nu-mi fac griji… de asta întreb.
Ștefan a ridicat capul, cu o privire serioasă:
— Nu suntem cerșetori. O să creștem… și o să deschidem o brutărie. Ca tata.
Antonia a zâmbit ușor și a dat din cap. Nu i-a mai întrebat nimic. Era clar: aveau demnitate, nu se plângeau și trăiau după reguli stricte.
Însă, la piață, paznicul Vasile începuse să o ironizeze. Soția lui vindea pește sărat, dar abia avea clienți. La Antonia, oamenii stăteau la coadă.
Trecând pe lângă ea, a mormăit disprețuitor:
— Ți-ai găsit și tu ocupație… să hrănești săracii.
Umbra care nu dispare
Antonia nu i-a răspuns. Își văzuse de treabă, dar cuvintele lui au rămas în aer ca un miros greu. Ea nu hrănea „săraci”. Hrănea copii. Și pentru ea, diferența era uriașă.
În acea noapte, când piața s-a golit, Ștefan și Ionuț au rămas mai mult ca de obicei. Au ajutat-o să strângă lăzile, să curețe taraba, să stingă lumina improvizată.
— De ce ne ajuți? a întrebat Ionuț brusc.
Antonia s-a oprit din mișcare.
— Pentru că și eu am fost odată singură.
Nu a spus mai mult. Dar în ochii ei se vedea o poveste pe care nu o mai spusese nimănui de ani de zile.
Ștefan a dat încet din cap.
— O să ne revanșăm într-o zi.
Antonia a zâmbit trist.
— Să trăiți, asta e destul.
Dispariția
Într-o dimineață, gemenii nu au mai venit.
Nici a doua zi.
Nici a treia.
Antonia a simțit pentru prima dată un gol ciudat în piață. Nu era vorba de ajutorul lor, ci de prezența lor. De felul în care mâncau în liniște, de cum îi priveau oamenii de parcă nu existau.
— Iar ai pierdut „clienții”? a râs Vasile.
