PARTEA A 2-A
Mateo cobora scările fără grabă, frecându-și ochii și căutând deja cu privirea micul dejun.
Mirosul de chilaquiles îi deschisese apetitul încă din camera lui.
Pentru el, dimineața părea una obișnuită.
Nu observase încă liniștea apăsătoare care plutea în aer.
Nu observase tensiunea din ochii mamei sale.
Și, mai ales, nu observase bărbatul așezat pe propriul lui loc.
Abia când a ajuns la ultimul prag al scării s-a oprit brusc.
Fața i s-a albit.
Arturo stătea la masă cu mâinile împreunate.
Nu ridicase vocea.
Nu făcuse niciun gest dramatic.
Dar simpla lui prezență transforma întreaga încăpere.
Mateo nu-și mai văzuse tatăl de aproape opt ani.
În ultimii ani îl insultase în fiecare conversație.
Îl făcuse laș.
Trădător.
Abandonator.
Însă acum, când îl avea în față, toate acele cuvinte păreau să-i fi dispărut din memorie.
— Ce caută el aici? întrebă Mateo.
Carmen nu răspunse.
Arturo își ridică încet privirea.
— Stai jos.
Vocea lui era calmă.
Prea calmă.
Mateo simți pentru prima dată un disconfort pe care nu-l mai experimentase de ani de zile.
Frica.
Dosarul
Mateo se așeză fără să spună nimic.
Arturo trase dosarul spre mijlocul mesei.
— Știi ce este asta?
— Nu mă interesează.
— Ar trebui.
Arturo deschise dosarul.
Înăuntru se aflau copii după contracte, extrase bancare și documente oficiale.
Mateo ridică din sprâncene.
— Ce e prostia asta?
— Viața ta.
Camera deveni și mai tăcută.
Arturo scoase o foaie.
— În ultimii cinci ani, mama ta a plătit pentru tine peste două sute de mii de pesos.
Chirie.
Facturi.
Mâncare.
Telefon.
Amenzi.
Datorii.
Mateo pufni.
— Și?
Arturo îl privi lung.
— Și ieri ai lovit femeia care a făcut toate astea pentru tine.
Carmen își coborî privirea.
Vânătaia de pe obraz devenise mai închisă la culoare.
Mateo evită să o privească.
Adevărul pe care nu-l știa
— Crezi că eu am plecat pentru că nu-mi păsa de voi?
întrebă Arturo.
— Nu trebuie să cred. Asta ai făcut.
Arturo zâmbi trist.
— Asta ți-a spus mama?
Carmen ridică imediat privirea.
— Nu.
Niciodată.
Mateo se încruntă.
Pentru prima dată apărea o fisură în certitudinile lui.
Arturo scoase o altă foaie.
— Acum opt ani am primit un diagnostic.
Mateo nu reacționă.
— Cancer.
Cuvântul căzu greu între ei.
— Ce?
— Medicii îmi dădeau mai puțin de doi ani.
Mateo rămase nemișcat.
— Mama ta a vrut să vă protejeze.
Nu voia să creșteți văzându-mă murind.
Ochii lui Carmen se umplură de lacrimi.
— A fost alegerea noastră…
șopti ea.
— Am plecat pentru tratament.
Pentru operații.
Pentru chimioterapie.
Pentru orice îmi putea salva viața.
Mateo simțea cum lumea pe care și-o construise ani la rând începea să se clatine.
— Minți…
— Uită-te.
Arturo îi întinse documentele medicale.
Toate datate.
Toate autentice.
Ani întregi de tratamente.
Ani întregi de luptă.
Lovitura care a durut cel mai tare
Mateo își simțea stomacul strâns.
Însă adevărata lovitură urma să vină.
Arturo împinse spre el o fotografie.
Era Carmen.
La fabrică.
Dormind pe un scaun în timpul pauzei.
Obosită până la epuizare.
