Lacrimi fără motiv: Emoții neînțelese

„De ce plângi?” m-a întrebat bunica, apropiindu-se de mine. Mi-am atins obrajii. Erau umezi. — Nu știu… am împlinit cinci ani… Am încercat să zâmbesc, dar lacrimile continuau să curgă.

Bunica s-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe. — E o zi frumoasă, puiule… nu trebuie să plângi. Dar eu nu plângeam de tristețe. Plângeam pentru că simțeam ceva ce nu știam să explic. O iubire atât de mare încât mă durea.

Cadoul adevărat: Fericirea în simplitate

Bunica a tăiat o felie de tort și mi-a pus-o pe farfurie. — Uite, acesta este pentru tine. Am privit-o. Și apoi am întrebat: — Bunico… tu ai mâncat? — Eu sunt fericită dacă tu ești fericită.

Atunci am înțeles ceva mic, dar important: ea se bucura de mine mai mult decât de ea însăși. Și fără să știu de ce, am simțit din nou acea dorință de a plânge.

O amintire pe care nu o înțelegeam încă: Teama de pierdere

În acea zi nu știam prea multe despre viață. Dar simțeam lucruri mari. Simțeam că bunica mea nu este doar o persoană. Era lumea mea întreagă. Când râdea, totul devenea mai ușor. Când mă ținea în brațe, nu mai exista frică.

Și totuși… în adâncul inimii mele mici, exista o teamă pe care nu o înțelegeam. Teama că astfel de momente nu durează pentru totdeauna.