În jurul ei, ceilalți pacienți discutau încet.

O femeie în vârstă croșeta.

Un bărbat citea o carte.

O adolescentă asculta muzică la căști.

Toți aveau același scop.

Să mai câștige o zi.

Să mai facă un pas.

Să nu renunțe.

Maria și-a scos telefonul și a privit o fotografie veche.

Era făcută la mare.

Zâmbea larg, iar vântul îi flutura părul.

Pentru o clipă a simțit un nod în gât.

Dar apoi și-a amintit ceva important.

Fata aceea din fotografie era încă acolo.

Boala îi schimbase corpul.

Nu îi schimbase sufletul.

Perfuzia a început să curgă încet.

Minutele treceau una câte una.

Maria a închis ochii.

Și-a imaginat ziua în care medicul îi va spune:

„Tratamentul a funcționat.”

Și-a imaginat cum va ieși din spital.

Cum va simți soarele pe față.

Cum va merge din nou prin parc fără teamă.

Cum va râde fără să se gândească la analize sau rezultate.

Această imagine a devenit refugiul ei.

Locul în care se întorcea ori de câte ori frica devenea prea mare.

După câteva ore, tratamentul se apropia de final.

Era obosită.

Foarte obosită.

Dar în adâncul sufletului simțea ceva diferit.

Speranță.

O speranță fragilă, dar vie.

Când s-a ridicat de pe scaun, asistenta i-a zâmbit din nou.

— Ai fost foarte curajoasă.

Maria a privit-o câteva secunde.

— Nu mă simt curajoasă.

— Curajul nu înseamnă să nu îți fie frică, a răspuns asistenta. Curajul înseamnă să mergi înainte chiar și atunci când îți este frică.

Cuvintele acelea au rămas cu ea tot restul zilei.

În drum spre salon, s-a oprit în fața unei ferestre mari.

Ploaia se oprise.

Printre nori începea să apară lumina soarelui.

Maria a zâmbit pentru prima dată în acea zi.

Poate că drumul era lung.

Poate că mai existau multe tratamente.

Poate că urmau și alte zile grele.

Dar era încă aici.

Respira.

Visa.

Lupta.

Iar uneori, exact asta înseamnă victoria.

În acea seară, înainte să adoarmă, și-a deschis jurnalul și a scris câteva rânduri:

„Astăzi am făcut din nou chimioterapie. Mi-a fost teamă. Am plâns. Am obosit. Dar nu am renunțat. Și mâine, dacă Dumnezeu îmi va da putere, voi continua să lupt. Pentru viață. Pentru visurile mele. Pentru oamenii care mă iubesc. Pentru mine.”

A închis jurnalul și a privit spre cerul care se vedea prin fereastră.

Stelele începeau să apară una câte una.

Iar în liniștea nopții, pentru prima dată după mult timp, a simțit că nu este definită de boală.

Era definită de curajul ei.

Și acel curaj era mai puternic decât orice diagnostic.

“`