— Ai avut grijă să nu întrebi, să nu plângi prea tare… — spuse Elena cu glasul greu. — Eu am avut grijă să nu îngrop copilul, să nu-l uit, să nu pierd busuiocul din brânză.

Andreea păli. Cuvintele femeii bătrâne o transportară într-o altă lume, una în care copilăria și pierderea erau reale, nu doar statistici sau povești din ziare. Tot ce crezuse despre viața ei, despre cine era și ce era important, se năruia încet.

— Ce cântec? — întrebă ea.

— Un cântec prostesc, al meu. Nu-l știa nimeni. „Fata mamei nu se duce…” — spuse Elena, cu lacrimi în ochi.

Andreea închise ochii. În acel moment, trecutul și prezentul se amestecară. Își aminti de visele din copilărie, de senzația că lipsea ceva, de acel sentiment de gol pe care nu-l putea numi. Lacrima ei alunecă pe obraz.

Adevărul dezvăluit

— Am visat cântecul ăsta toată viața… — șopti Andreea, aproape neauzit de ceilalți.

Elena făcu un pas mai aproape.

— Măriuca? — întrebă ea cu blândețe.

Andreea tremură și închise ochii. Inima îi bătea cu putere. Nu era sigură că era pregătită să audă adevărul.

— Nu… — răspunse încet, cu vocea tremurândă.