Când Andrei a venit la spital și a văzut-o, s-a apropiat de pătuțul ei transparent și a șoptit:

„Eu sunt fratele tău. Și n-o să te trimită nimeni nicăieri.”

Mihai s-a întors cu fața spre fereastră, dar i-am văzut umerii tremurând.

Rodica nu a fost anunțată.

Nu atunci.

Mai târziu, prin avocat, am aflat că împotriva ei s-a deschis dosar pentru fals, uz de fals, însușirea unor fonduri și interferență ilegală în custodia unui minor. Nu totul s-a terminat așa repede cum mi-aș fi dorit. În viața reală, dreptatea are pași grei și multe hârtii. Dar fondul copiilor a fost blocat și pus sub administrare independentă. Semnăturile au fost expertizate. O parte din bani a fost recuperată. Rodica a pierdut orice drept de a se apropia de documentele copiilor sau de a-i contacta fără acordul nostru.

Roman, fratele lui Mihai, a încercat să spună că nu știa de unde veneau banii. Dar extrasele spuneau altceva. Și când a fost chemat la declarații, a recunoscut că mama lui îi spusese: „Nu-ți face griji, Pavel… Mihai nu întreabă niciodată. El vrea doar liniște.”

Acel adevăr l-a durut pe Mihai cel mai tare.

Nu pentru că era minciună.

Ci pentru că fusese prea mult timp adevărat.

Într-o seară, la câteva luni după naștere, am intrat în camera bebelușului și i-am găsit pe toți trei acolo. Mara dormea în pătuț. Andrei stătea pe covor și îi arăta un dinozaur de pluș. Mihai era sprijinit de ușă, privind desenul de pe perete: el și surioara lui sub soarele mare.

Rucsacul gri nu mai era lângă ușă.

Era în dulap, plin cu caiete, mingi mici și pietre adunate din parc.

Mihai m-a văzut și a venit spre mine.

„Am vorbit azi cu Irina,” a spus.

„Știu. Andrei mi-a zis că vrea să petreacă sâmbăta cu ea la muzeu.”

A dat din cap.

„Mi-a mulțumit.”

„Pentru ce?”

„Că nu am transformat-o în dușmanul nostru ca să-mi fie mie mai ușor să suport vina.”

L-am privit mult timp.

„Asta e maturitate, Mihai. Nu să nu greșești. Să nu mai ceri altora să plătească pentru greșeala ta.”

A închis ochii.