Decizia finală

— Nu te dau afară în stradă — răspunse ea. — Ai familie. Ai un fiu. Este responsabilitatea lui, nu a mea.

La auzul acestor cuvinte, Ludmila încremeni pentru o clipă.

— Fiul meu? — râse ea amar. — Abia se descurcă de la o lună la alta. Crezi că el o să aibă grijă de mine? Tu ai fost mereu mai rațională, Eleno. Nu face scene acum.

Elena făcu un pas înainte. Privirea ei era sigură.

— Nu este o scenă. Este o decizie. Ai o săptămână.

În cameră se lăsă liniștea. Până și zgomotele de afară păreau îndepărtate, ca și cum lumea întreagă se retrăsese pentru a le lăsa singure în fața adevărului.

O nouă perspectivă

Ludmila Nikolaevna se așeză încet pe marginea patului. Pentru câteva clipe nu spuse nimic. Privirea ei rătăcea prin cameră, ca și cum spera că situația se va rezolva de la sine.

— Nu ai suflet — spuse în cele din urmă, mai încet.

Dar Elena nu mai simți vinovăție. Doar claritate.

— Am — răspunse ea calm. — Tocmai de aceea nu mai accept lucruri care mă distrug.

Soacra nu mai răspunse. Începu doar să împăturească puloverul pe care îl așezase atât de sigur mai devreme, mișcările ei devenind mai lente, mai nesigure.

Elena ieși din dormitor. Pentru prima dată după mult timp, nu mai simțea nevoia să se justifice. Limita fusese stabilită — și de data aceasta, era definitivă.

Confruntarea finală

„Am tensiune mare, mă mai doare puțin piciorul după operație. Iar Vadic oricum o să vină aici. Nu ești străină, nu-i așa?”

„Deja sunt străină.”

Ludmila Nikołajevna trânti ușa dulapului. Nu de frică, ci din iritare. Nu era obișnuită cu răspunsurile scurte și evazive ale Elenei. Înainte, nora ei se explica mereu, își justifica fiecare gest, își alegea cu grijă cuvintele, ca să nu rănească pe nimeni. Parcă trăia mereu cu senzația că trebuie să-și ceară scuze pentru că ocupă un loc în propria ei viață.

Dar asta fusese cândva. Cu doi ani în urmă, când Ludmila Nikołajevna venise după operația la genunchi.

Atunci îl sunase seara pe fiul ei, Vadim. Vocea îi era slăbită, dar încă încărcată de dramatism. Spusese că îi este teamă să rămână singură acasă, că tensiunea îi crește, că medicamentele trebuie luate la ore fixe, iar ea nu mai are putere nici să ajungă până în bucătărie. Mai adăugase că pansamentul trebuie schimbat, că la policlinică sunt cozi interminabile și că nu are rost să meargă singură. Vecina? Desigur, „nu are nicio obligație”.

Vadim nu ezitase nici o clipă. Se uitase la Elena cu acea privire cunoscută — rapidă, sigură, de necontestat. Privirea care spunea: „Ei bine, înțelegi tu”.