S-a oprit.

— Ce vrei să-i spui?

— Adevărul.

I-am spus ce aflasem. Kolja doar mă privea. Apoi a luat telefonul.

— O sun pe Ira.

Am pus apelul pe difuzor. Când Ira a răspuns, prima ei întrebare a fost:

— Kolja? Ai vorbit cu Liuba?

Mi s-a strâns stomacul.

— Salut, Ira.

— Nu îți mai dăm bani.

— Pentru nimic.

A urmat o liniște lungă.

— Și dacă vei continua să profiți de noi, toată lumea va afla adevărul. Vocea Irei a început să tremure.

— Despre ce vorbești?

— Știu că Maksim nu este fiul lui Serghei.

Apoi a început să plângă. Dar Kolja nu a spus nimic. Iar eu am continuat:

— Du-te la muncă.

— Construiește-ți propria viață.

— Dar pe noi nu ne mai folosi.

Am închis.

Reflecții finale

Kolja s-a uitat la mine.

— Ai amenințat-o.

— Ne-am apărat.

— Căsnicia noastră.

— Viața noastră.

S-a așezat. A rămas mult timp tăcut. Apoi a spus încet:

— Poate că ai dreptate.

— Poate că prea mult timp am refuzat să văd adevărul.

M-am apropiat de el.

— Știu că îți iubești sora.

— Dar uneori iubirea înseamnă să spui nu. Au trecut trei săptămâni. Ira nu a mai sunat. Nu a mai scris. Din bonus am cumpărat o canapea nouă. Și am plecat câteva zile doar noi doi. Am început din nou să vorbim.

O lună mai târziu, mama lui Kolja m-a sunat.

— Liuba, știi ce s-a întâmplat cu Ira?

— Și-a găsit de lucru.

— Lucrează într-un centru pentru copii.

— Spune că a înțeles că trebuie să își asume responsabilitatea pentru propria viață.

Am zâmbit. Poate chiar s-a schimbat. Vom vedea.

Dar un lucru îl știam sigur. Iubirea nu înseamnă să permitem altora să ne distrugă. Uneori cea mai mare dovadă de iubire este să spunem în sfârșit: „Nu!” și să protejăm ceea ce contează cu adevărat. Familia noastră. Pe noi înșine. Și omul alături de care vrem să ne trăim viața.