— Nu ai nimic de iertat, băiete.

— Ba da.

— Nu.

Apoi bătrânul zâmbi.

— Știam că într-o zi o să te întorci.

Mai târziu, când muzica a reînceput și invitații au revenit la mese, Andrei și Ioana s-au așezat lângă nea Petre.

Au vorbit ore întregi.

Despre sat.
Despre copilărie.
Despre oameni care nu mai erau.

Despre timp.

La plecare, Andrei nu l-a lăsat să plece cu autobuzul.

L-a condus personal până acasă.

Pe drum au vorbit mai mult decât vorbiseră în ultimii zece ani la un loc.

Iar când au ajuns în fața porții vechi, bătrânul coborî încet.

Se întoarse și îl privi.

— Ai ales o fată bună.

Andrei zâmbi.

— Știu.

— Să aveți grijă unul de altul.

— Promit.

Bătrânul făcu câțiva pași.

Apoi se opri.

— Și să nu mai treacă zece ani până vii din nou.

Andrei râse printre lacrimi.

— N-o să mai treacă nici măcar o săptămână.

În lunile care au urmat, promisiunea a devenit realitate.

Andrei și Ioana îl vizitau aproape în fiecare weekend.

Au reparat gardul.
Au vopsit casa.
Au plantat flori în curte.

Iar când primul lor copil s-a născut, primul om pe care l-au vizitat după întoarcerea din maternitate a fost nea Petre.

Bătrânul a luat copilul în brațe cu mâini tremurânde.

Și a plâns.

Nu de tristețe.

Ci de recunoștință.

Pentru că uneori Dumnezeu nu îți oferă familia pe care o aștepți.

Îți oferă familia pe care o construiești prin iubire, răbdare și bunătate.

Iar în acea seară de nuntă, un bătrân venit cu o simplă sacoșă de plastic le-a amintit tuturor că cele mai valoroase daruri nu se cumpără cu bani.

Ele se adună, încet, de-a lungul unei vieți întregi, în inimile oamenilor care aleg să rămână lângă noi atunci când nu au nicio obligație să o facă.

Sfârșit.