Drepturile și responsabilitățile

„Înțeleg. Dar noi suntem aici să mediem situația.” Polițistul se întoarse către Radu, care dădea din mâini ca un copil jignit. „Frate, ce ai de zis?”

„Auzi, eu am dreptul aici! Bunica a murit! Mama ar fi vrut să împărțim! Acest loc trebuie să fie pentru familie!” Vorbele lui erau tăioase, dar îngerii din mintea mea țipau spre el să nu reduce atâta iubire la orgoliu.

„Ce a vrut mama nu mai contează. Ne-a lăsat împreună cu tata, dar am simțit că trebuie să ne asumăm responsabilitatea proprie,” am replicat, simțind cum mi se îngroașă vocea. Am simțit o furtună crescândă prin mine, o forță care îmi dădea curaj.

O luptă interioară

Radu părea să se destrame. Se lăsase pe spate, cu privirea pierdută în zare. „Ioana, doar asta facem: împărțim”. Cuvântul său avea o greutate pe care nu-mi puteam permite să o las să mă doboare.

„Păi, văd că ție îți place să împarți lucruri care nu îți aparțin!” am spus, lăsându-mi furia să curgă. „Și crezi că, pentru că ai un nume comun în acte, poți călca peste mine?!”

Un tremur vădit îi străbătea umerii, dar nu am vrut să mă opresc. Aș fi vrut să strig, să-l rup de iluziile sale. „Știu cum gândesc oamenii ca tine. În spatele veseliei tale verzi se află ambiția de a controla o situație care nu-ți aparține. Mama ar fi fost mândră că am reușit să îmi fac o viață fără voi.”