S-a uitat din nou la cercei. „Eu i-am dăruit.” Am simțit un fior pe șira spinării. „Cum adică… dumneavoastră?” „Am lucrat într-un atelier de bijuterii, aici, în oraș. Eram tânăr, fără bani, dar îndrăgostit până peste cap. Am strâns fiecare leu și i-am făcut cerceii ăștia special pentru ea.”

Vocea îi tremura. „Dar n-am avut curaj să-i cer să rămână. Eu eram nimeni. Ea… avea o familie care voia mai mult pentru ea. Și într-o zi, pur și simplu… a plecat.” Am înghițit în sec. „Și n-ați mai văzut-o?” „Niciodată.”

O întâlnire neașteptată

„Dar într-o zi a venit aici. Cu ani în urmă. Mult după ce deschisesem amanetul.” M-am înclinat ușor în față. „A venit?” „Da. Avea cerceii la ea. I-am recunoscut imediat. A zâmbit… exact cum în poza asta.” Ochii lui s-au pierdut undeva, departe.

„Mi-a spus că viața nu a fost ușoară, dar că nu a uitat niciodată de unde a pornit. Și mi-a lăsat un plic.” Inima mi-a început iar să bată mai tare. „Un plic?”

Descoperirea unei moșteniri

A scos încet un sertar și a scos un plic vechi, sigilat. „Mi-a spus: ‘Dacă într-o zi o să vină cineva cu cerceii ăștia… să-i dai asta.’” Mâinile îmi tremurau când l-am luat. L-am deschis cu grijă. Înăuntru era o scrisoare și… un act.

Am început să citesc, cu lacrimi în ochi. Bunica mea scrisese că, în tinerețe, omul din fața mea fusese singurul care a iubit-o fără interes. Și că, deși viața a dus-o pe alt drum, n-a uitat niciodată. Iar actul… Am încremenit. Era un contract de proprietate. Pe numele meu.