Împliniri și regrete

Rochia mi-am croit-o singură. Aveam în casă perdeaua de la fereastra dinspre drum, o pânză albă, subțire, cu un rând de flori pe margine, pe care mama o cumpărase cu doi ani înainte, la Focșani. Am tăiat-o, am cusut-o două nopți la lampă și am ieșit din ea o rochie simplă, până la genunchi. La fereastră am pus în loc o pânză de sac.

Când m-am uitat în ciobul de oglindă rezemat de fereastră, am plâns. Nu de rușine. De frică. Aveam 20 de ani și înțelesesem în sfârșit că nu mai am unde să mă întorc. La altar, Costel avea cămașa călcată cu fierul cu jar și mâinile crăpate, pe care nu știa unde să le pună. Când a venit rândul inelului, a scos din buzunarul de la piept ceva înfășurat într-o hârtie.

Era un inel subțire, bătut cu ciocanul dintr-o monedă veche de argint pe care o avea de la maică-sa. Îl lucrase nopțile, în tindă, cu o pilă și cu o daltă, și rămăseseră pe el urme mici de lovituri, ca niște valuri. Mi l-a pus pe deget și mi-a șoptit, atât de încet încât nici nașa n-a auzit: „Aur n-o să-ți dau niciodată, Ileano. Dar de iubit am să te iubesc până mi-or ține zilele.”

Reconstrucția relației cu mama

Când am ieșit din biserică, m-am uitat în josul dealului, spre poarta mamei. Poarta era închisă și în bătătură nu se mișca nimic. Au urmat 4 ani în care mama nu mi-a spus niciun cuvânt. Nu cred că oamenii de azi înțeleg ce înseamnă asta într-un sat de 300 de case. Nu poți să te muți, nu poți să dispari, nu poți să nu treci prin fața porții. Drumul spre magazin, spre fântână, spre biserică — toate treceau pe la ea.

Și de fiecare dată era același lucru. O vedeam de departe, cu greblă în mână sau cu găleata, și vedeam cum, la vreo 20 de pași, întorcea capul și se uita fix în gardul vecinilor, ca și cum ar fi numărat scândurile. Rămânea așa până treceam eu.

Împlinirea dorințelor

Mariana s-a născut la 4 ani după cununie, în martie, la spitalul din Focșani, după 2 zile de chin. Aveam 24 de ani și, când mi-au pus-o pe piept, am început să râd și să plâng în același timp, ca proastele. Am stat acasă 3 săptămâni. În a patra, m-am sculat într-o dimineață, am spălat-o, i-am pus căciulița cusută de nașa Viorica și am înfășat-o în pledul cel bun.

Costel s-a oprit în ușă. „Unde te duci?” „În sus,” am zis. N-a mai întrebat nimic. A luat-o înainte până la poartă și a rămas acolo, rezemat de stâlp, uitându-se după mine. Am urcat ulița cu copilul în brațe și cu inima bătându-mi în urechi. Nu-mi pregătisem nimic. Nu știam ce spun dacă îmi închide ușa. Nu știam ce fac dacă nu iese deloc.

Reîntâlnirea cu mama

Poarta era descuiată, ca întotdeauna. Mama era în bucătăria de vară. Aceeași bucătărie, același busuioc de grindă, mai vechi și mai prăfuit, același miros. Îmbătrânise. Avea 48 de ani și părul aproape alb la tâmple. M-a văzut în ușă cu copilul și a rămas cu mâna în aer, deasupra mesei. N-am spus nimic. Nu i-am zis „bună ziua”, nu i-am zis „mamă”. Am făcut trei pași în bucătărie și i-am întins copilul.

Ea s-a șters de șorț, de două ori, foarte încet, cum se șterg oamenii când vor să câștige timp. Apoi a luat-o. A luat-o cum iau femeile bătrâne copiii, cu palma sub ceafă, și a tras-o lângă ea. S-a aplecat și i-a mirosit creștetul. Și atunci a început să plângă.

O viață plină de amintiri

Mama a mai trăit 30 de ani după ziua aceea și a fost cea mai bună bunică din sat. Pe Mariana o creștea cu mâna ei când eu eram la fermă. Pe Sorin, care a venit 4 ani mai târziu, îl purta în cârcă prin livadă până a răgușit. Pe Costel nu l-a lăudat niciodată în față. Dar, în ultimii ei ani, când venea el s-o ajute la lemne, îi punea farfuria prima.

Și odată, spre sfârșit, când eram numai noi două în bucătărie, s-a uitat pe geam la el, cum spărgea butuci în bătătură, și mi-a zis: „Ileano, eu m-am uitat atunci la casa cu etaj. Tu te-ai uitat la om.” Atât. Nu mai mult. Ăsta a fost tot ce s-a spus vreodată despre ziua cu cuțitul de ceapă.

Reflecții asupra alegerilor

Casa cu etaj a lui Nelu s-a vândut acum vreo 10 ani. El e om cumsecade, s-a însurat în alt sat, are copii și nepoți, ne salutăm frumos când ne vedem la biserică. Costel s-a stins acum 4 ani, iarna, după 50 de ani de căsnicie. A stat în casa pe care am ridicat-o noi doi, în camera dinspre nuci, și m-a ținut de mână până dimineață. Ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost să nu vând nimic și să nu mă cert cu copiii pentru pământ.

Nu ne-am certat. Am fost la notar toți trei, pentru dezbaterea succesorală, și Mariana și Sorin au semnat să rămână casa pe numele meu. Mariana e la Focșani, are 50 de ani și vine în fiecare duminică. Sorin are 46 și e plecat la muncă, dar sună marțea și vine acasă în august.

Eu am 74 de ani și stau dimineața pe prispă, cu cana de ceai, și mă uit la cei doi nuci care erau aici înaintea mea. Pomul de cireșe amare mai trăiește. E strâmb, scorburos, rodește puțin și mărunt. Nepoții nu vor cireșe de la el, zic că strepezesc. Eu culeg în fiecare iunie o mână, mă așez pe scaunul de lângă coteț și le mănânc pe toate, până la ultima.

Inelul de argint l-am purtat 54 de ani și s-a subțiat atât de tare, încât se vede prin el lumina. Bijutierul din Focșani mi-a zis că, dacă mai stau, se rupe. I-am spus să nu se atingă de el. Dacă m-ar întreba cineva azi, la 74 de ani, pe cine aleg — casa cu etaj sau mâna aia cu cireșe amare întinsă spre mine peste gard —, n-aș sta nici cât să mă gândesc.

Concluzie

Povestea aceasta ne amintește că alegerile pe care le facem, chiar și cele mai dificile, ne modelează viața. Dragostea, cu toate provocările ei, poate aduce împlinire și fericire, chiar și în cele mai neașteptate circumstanțe. La final, inima ne ghidează spre ceea ce contează cu adevărat, iar amintirile și lecțiile învățate rămân cu noi pentru totdeauna. Așadar, ce alegi tu: siguranța sau dragostea?