În interior, lumina era rece. Fluorescentă. Aproape clinică.

Și atunci a văzut-o.

Andreea Marin stătea în mijlocul sălii de raportare. Uniforma ei nu era cea obișnuită de poliție locală. Era mai închisă la culoare. Mai grea. Cu însemne care nu se predau oricui.

În spatele ei, zece ofițeri în poziție de repaus.

Toți tăceau.

Momentul adevărului

Mihai a înghețat.

— Ce… ce se întâmplă aici?

Andreea a făcut un pas înainte.

— Agent Radu Mihai… știi de ce ești aici?

El a râs nervos.

— Dacă e vreo glumă, nu e amuzantă. Eu sunt polițist aici.

— Nu. Corecție. Ai fost polițist.

Camera din spatele lui a fost închisă automat.

Unul dintre ofițeri a citit calm:

— Abuz de autoritate. Distrugere de bunuri. Intimidare. Fals în exercitarea funcției. Și tentativă de folosire a poziției pentru hărțuire.

Mihai a făcut un pas înapoi.

— Nu aveți dovezi…

Andreea a ridicat un mic dispozitiv.

Pe ecran rula înregistrarea.

Vocea lui.

— „Eu sunt legea aici.”

Silence.

O liniște grea, definitivă.

Ultima lecție

Andreea s-a apropiat suficient cât să-i vorbească doar lui.

— Ai crezut că drumul ăla era gol.

O pauză.

— Dar nu există drumuri goale. Există doar oameni care nu știu că sunt observați.

Mihai a încercat să spună ceva, dar cuvintele nu au mai ieșit.

— Scoateți-l.

Vocea ei nu a fost ridicată. Nu a fost emoțională.

A fost finală.

Epilog

Două ore mai târziu, drumul județean era din nou liniștit.

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dar în sistemul intern al statului, un nou dosar fusese închis.

Și altul fusese deschis.

Pe numele unei femei care nu apărea niciodată în rapoarte obișnuite.

Doar în cele care începeau cu un singur cuvânt:

„Confidențial.”