În acea clipă, o rafală ușoară de vânt intră pe fereastră.

Perdeaua se mișcă încet.

Iar pe masă căzu o fotografie veche dintr-un raft.

Toți tresăriră.

Felia ridică fotografia.

Era una dintre imaginile ei preferate.

Era ea, la cinci ani, stând în brațele bunicii Maria.

Pe spatele fotografiei era scris ceva.

Nu observase niciodată.

Cu litere mici și tremurate scria:

„Pentru Felia. Dacă citești asta într-o zi și eu nu mai sunt lângă tine, să nu uiți niciodată că ești mai puternică decât crezi.”

Mâinile fetiței începură să tremure.

Continuă să citească.

„Viața îți va aduce zile grele. Uneori vei crede că nu mai poți merge înainte. Dar să-ți amintești mereu că iubirea adevărată nu pleacă niciodată.”

Lacrimile îi curgeau acum liber.

„Chiar dacă nu mă vei vedea, eu voi fi în fiecare răsărit care îți luminează fereastra. În fiecare floare pe care o vei întâlni pe drum. În fiecare zâmbet pe care îl vei dărui altora.”

Toți cei din cameră plângeau.

Dar nu erau lacrimi de disperare.

Erau lacrimi de iubire.

De amintire.

De recunoștință.

În acel moment, Felia simți ceva ciudat.

Nu era ca și cum bunica s-ar fi întors.

Dar era ca și cum nu plecase niciodată cu adevărat.

Ca și cum iubirea ei umplea încă fiecare colț al casei.

Ca și cum fiecare lecție, fiecare îmbrățișare și fiecare poveste continuau să trăiască în ea.

Felia zâmbi printre lacrimi.

Un zâmbet adevărat.

Poate primul după multe luni.

Și atunci înțelese ceva important.

Oamenii pe care îi iubim nu dispar atunci când pleacă.

Ei rămân în ceea ce ne-au învățat.

În felul în care iubim.

În bunătatea pe care o oferim.

În curajul cu care mergem mai departe.

Seara coborî încet peste sat.

Tortul fusese împărțit.

Râsetele se întorseseră în casă.

Iar Felia stătea lângă fereastră privind cerul.

Primele stele începeau să apară.

Una dintre ele părea să strălucească mai puternic decât celelalte.

Fetița ridică privirea și șopti:

— Mulțumesc, bunico.

Vântul aduse un parfum ușor de flori.

Iar pentru o clipă, Felia avu impresia că aude vocea pe care o iubea atât de mult:

— La mulți ani, sufletul meu.

Fetița închise ochii și zâmbi.

De data aceasta fără tristețe.

Pentru că înțelesese că iubirea adevărată nu se măsoară în ani, nici în distanță și nici măcar în despărțire.

Iubirea adevărată rămâne.

Pentru totdeauna.