Am simțit că îmi cedează genunchii. Andrei m-a prins înainte să cad.

În aceeași seară, un polițist a venit să ia declarația mea. Nu am ascuns nimic. Am povestit fiecare gest, fiecare cuvânt. La final, mi-a spus că mai mulți invitați confirmaseră versiunea mea și că existau inclusiv înregistrări făcute cu telefoanele.

Când mama m-a sunat, nu am vrut să răspund. Totuși, după câteva apeluri, am ridicat.

— Lucia, gândește-te bine ce faci. Îți distrugi tatăl.

— Nu eu l-am distrus. El a ales ce a făcut.

— Este totuși tatăl tău.

Am închis fără să mai spun nimic.

Procesul și confruntarea cu trecutul

A doua zi, Camila a deschis ochii. M-a privit câteva secunde, apoi m-a întrebat cu voce stinsă:

— Mami… mergem acasă?

Am izbucnit în plâns pentru prima dată de când începuse totul.

— Da, iubita mea. Dar nu vom mai merge niciodată acolo.

Ea a dat încet din cap și mi-a întins mânuța.

În zilele următoare au început presiunile. Fratele meu îmi spunea că fac familia de rușine. Mariana insista că „pe vremea noastră” copiii erau disciplinați și nu pățeau nimic. Mama trimitea mesaje lungi despre iertare și despre cum lumea vorbea deja despre noi.