O Călătorie Plină de Amintiri

„Trebuie să ajungem acasă, trebuie să ajungem acasă.” M-am repetat aceste cuvinte, clingând volanul cu o strângere nervoasă, în timp ce Maria zăcea lângă geam, cu obrajii umezi de somn. Zăpăcită de întâmplările din acea zi și teama că nu voi fi niciodată suficient de bine pentru a fi mama care ar trebui să fiu, am pornit spre comuna Bozieni. Câmpurile verzi, familiare, începeau să dispară sub ploaia torențială, iar eu mă simțeam pierdută în fiecare picătură ce lovea parbrizul.

Când, în sfârșit, am ajuns acasă, m-am întâlnit cu imaginea unei clădiri abandonate, casa copilăriei mele parcă rămânea un simbol al unui trecut în care mă simțeam acea fetiță veselă, nu femeia slăbită pe care o vedeam acum. Peretele era scorojit, acoperișul căzut, treptele distruse și acoperite de buruiene. Dar o lumină strălucea pe verandă, și inima mi s-a strâns de speranță.

Întâlnirea cu Domnul Popovici

În ciuda stării deplorabile a casei, am coborât cu atenție, simțind cum vântul rece îmi zbura și mai mult gândurile. Chiar înainte de a ajunge la ușa care părea să mă aștepte, un bărbat în vârstă a pășit în ploaie. „Domnul Popovici?” am întrebat, nesigură de sine. Ion Popovici era vecinul nostru din vremea când tata era încă în viață. Acum avea optzeci de ani și părea mai firav ca niciodată, dar ochii lui, acei ochi negri și ageri, m-au recunoscut instantaneu.

„Ioana,” a spus el, cu o emoție ce părea să străbată frigul din aer. „Tatăl tău m-a pus să promit că voi avea grijă de tine.”

A scos din palton un plic acoperit de praf și mi l-a întins. Numele meu era scris pe el cu o scriere pe care o recunoșteam, dar care îmi provoca în același timp o disperare adâncă. Tremurând, am deschis plicul, iar inima mi s-a strâns. Prima linie m-a șocat: „Ioana, dacă citești asta, înseamnă că Andrei ți-a arătat, în cele din urmă, cine este cu adevărat – și îmi pare rău că nu am trăit destul pentru a-l opri.”