— Doamne… și pădurea… copiii muntelui… Nu m-au lăsat să mor. Abia atunci Lia observa niște lemn tăiat, o sticlă de tinctură și borcane cu mure și ciuperci uscate în colțul camerei. Cineva i-a adus lucruri. Cineva a avut grijă de ea.

Întoarcerea Acasă

— Cine… cine a fost aici cu tine? întrebă Lia.

Ana ridică mâna și arătă spre fereastră.

— Oamenii de acolo… știu. M-au găsit. M-au ținut în viață. Mi-au spus că într-o zi… te vei întoarce.

Ochii li s-au întâlnit și amândoi au simțit un fior rece curgându-le pe șira spinării. Pădurari. Păstori. Cei care locuiau în poienile din vârful muntelui. Oamenii s-au retras, dar cu suflet, care nu au lăsat pe nimeni în soarta lor.

Horațiu a căzut în genunchi.

— Mamă… iartă-mă… Ana îl privi îndelung cu o blândețe care tăia mai adânc decât orice reproș.

O Lecție de Viață

— Ridică-te, draga mea. Dacă nu ai iubi… nu ai suferi. Și dacă nu ai suferi… nu ai veni. Lia simți lacrimile curgându-i pe obraji. Ani de zile a trăit cu teama că vina lor o va urma pe tot parcursul vieții. Acum, uitându-se la bătrâna slabă, pentru prima dată a simțit un mare sentiment de ușurare, ca după o furtună puternică.

— Vino… du-mă acasă… vreau să-mi văd din nou satul… șopti Ana.

Horațiu a alergat să o ia, dar bătrâna l-a oprit cu o atingere ușoară.

— Încet. Nu-mi mai pot accelera ritmul. Dar vreau să… merg pe cont propriu. Au părăsit coliba împreună. Vântul rece le bătea pe față, dar simțea altfel. De parcă muntele respira cu ei.

Reîntâlnirea cu Satul

Când ajunseră la mașină, în poiană apărură două siluete înalte, îmbrăcate în haine lungi de blană și pălării negre. Pădurari. Stăteau de pază în umbră, urmărind totul.