Nu de durere.
Ci de frică.

Frica de necunoscut.
Frica de ce urmează.
Frica de a nu mai apuca lucruri simple: o plimbare, o zi de școală normală, o dimineață fără aparate conectate la mine.

Dar apoi vine dimineața.
Și încă sunt aici.

Am început să învăț ceva important.

Că puterea nu înseamnă să nu cazi.
Ci să te ridici, chiar dacă nimeni nu vede cum o faci.

Că speranța nu este zgomotoasă.
Este liniștită.
Ca o respirație mică, dar constantă.

Uneori îmi imaginez cum va fi „după”.

După spital.
După perfuzii.
După nopți albe.

Îmi imaginez lucruri simple:

Să merg fără să mă gândesc la pași.
Să mănânc fără să număr zilele.
Să râd fără să mă opresc pentru că obosesc.

Și aceste imagini mă țin în viață mai mult decât orice altceva.

Dacă citești asta, nu am nevoie de milă.

Am nevoie doar să știi că există oameni care luptă în tăcere.

Oameni care zâmbesc în fotografii, dar tremură noaptea.
Oameni care par obișnuiți, dar duc bătălii invizibile.

Și poate tu ești unul dintre ei.

Astăzi, după ce am terminat pizza, am simțit ceva mic și neașteptat.

Nu durere.
Nu frică.

Ci liniște.

Ca și cum corpul meu ar fi spus pentru o clipă:

„Încă suntem aici.”

Și poate asta este tot ce contează.

Nu cât de repede mergem.
Nu cât de departe ajungem.

Ci faptul că, între două bătăi de inimă…

încă alegem să rămânem.