Întâlnirea cu amintirile

Când am ajuns la crucea lui Dumitru, am observat că cineva pusese un buchet mic de margarete. Nu erau florile mele. M-am uitat în jur surprinsă. Nu era nimeni. Am zâmbit. Poate vreun vecin. Poate cineva care l-a cunoscut și încă își amintește de el. Mi-a plăcut gândul acesta. Că oamenii nu mor cu adevărat cât timp cineva încă își amintește de ei. M-am așezat pe bancă și am început să-i povestesc iar. Ca în fiecare zi. Despre ploaia care se anunța. Despre găina care iar a intrat în grădina vecinei. Despre Ileana și copiii ei. Despre toate nimicurile care compun o viață.

În următoarele săptămâni, ne-am întâlnit aproape zilnic. Vorbeam puțin. Dar fiecare cuvânt conta. Am înțeles atunci ceva important. Durerea poate izola. Dar poate și apropia oameni care altfel nu s-ar fi întâlnit niciodată. Într-o zi, femeia m-a întrebat: „Crezi că ne aud?” M-am uitat spre crucea lui Dumitru. Am zâmbit. Și am răspuns: „Nu știu dacă ne aud cu urechile. Dar cred că iubirea găsește întotdeauna o cale să ajungă unde trebuie.”

Iubirea care transcende timpul

Când a venit iarna, zăpada a acoperit întregul cimitir. Trandafirii lui Dumitru dispăruseră sub omăt. Crucea era albă. Dar eu am continuat să vin. Într-o dimineață, Ionel m-a văzut mergând prin ninsoare. S-a oprit cu mașina lângă mine. „Floareo, te duc eu.” Am vrut să refuz. Dar el a insistat. Pe drum mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată: „Să știi că satul nu mai vorbește de rău despre tine.”

În primăvara următoare, trandafirii au înflorit din nou. Puternici. M-am așezat pe bancă și am privit îndelung florile. Apoi am șoptit: „Ai văzut, Dumitre? Au înflorit iar.” O adiere ușoară a trecut printre salcâmi. Iar pentru o clipă, una singură, am simțit aceeași liniște pe care o simțeam când stăteam lângă el pe prispa casei după o zi lungă. Poate că iubirea adevărată nu se termină la marginea unei gropi și nici la umbra unei cruci.