Privirile Care Dor

Cel mai greu nu erau cuvintele.

Nu erau jignirile directe.

Cel mai greu erau privirile.

Privirile acelea rapide, curioase, apoi retrase imediat.

Ca și cum oamenii se temeau să fie văzuți uitându-se.

Uneori, cineva râdea încet.

Alteori, cineva întorcea capul.

Dar ea simțea tot.

Oamenii nu își dau seama cât de mult poate durea liniștea lor.

O Lume Care Nu Înțelege

Ea nu era diferită prin ceea ce era în interior.

Era aceeași persoană caldă, blândă, cu vise mari.

Dar lumea o vedea doar prin filtrul aparențelor.

Și asta o făcea să se întrebe:

„Dacă aș fi altfel… m-ar vedea altfel?”

Dar într-o zi, cineva i-a schimbat complet această întrebare.

Întâlnirea

Era o zi obișnuită.

Cerul era acoperit de nori, iar oamenii se grăbeau ca de obicei.

Ea stătea pe o bancă, privind în jos, când un copil s-a apropiat.

Un copil mic, curios, fără frică, fără prejudecăți.

S-a uitat la ea și a întrebat simplu:

— „De ce ești tristă?”

Ea a rămas tăcută câteva secunde.

Pentru că nimeni nu o mai întrebase asta direct.

— „Nu sunt tristă,” a spus ea încet.

Copilul s-a așezat lângă ea.

— „Atunci de ce stai singură?”

Întrebarea era atât de simplă încât a durut.