Vizita neașteptată

Într-o vineri dimineață, tata a venit fără să anunțe.

A făcut drumul cu autobuzul de noapte și a ajuns cu o sacoșă de rafie plină cu mâncare de acasă: brânză, slănină, zacuscă, sarmale. Tot ce putea aduna ca să-mi aducă „ceva bun”.

A bătut la ușa căminului la ora opt dimineața.

Când am deschis, l-am văzut acolo.

Purta cămașa lui veche în carouri, cea de duminică. Se bărbierise singur, dar avea mici tăieturi pe față. Mirosea a drum lung, a autobuz și a casă.

— Ți-am adus de mâncare, a spus el, zâmbind.

În acel moment, pe hol trecea lume. Studenți. Colegi. Cineva putea să mă vadă.

Am luat sacoșa repede din mâna lui și l-am tras în cameră.

— De ce ai venit fără să suni?

El nu s-a supărat. A intrat liniștit, ca și cum era locul lui firesc.

Sentimentele de rușine

Doar cei care s-au rușinat vreodată de părinții lor știu cum se simte acel amestec de vină și frică.

Nu e ceva clar. Nu e un gând simplu.

E mai degrabă o apăsare constantă, ca și cum ai face ceva greșit fără să poți opri.

Te convingi că te protejezi. Că „așa e mai bine”. Că lumea te va judeca.

Dar, de fapt, îți e teamă.

Tata a stat puțin.

Am mâncat împreună pe pat, din farfurii de plastic. El povestea despre casă, despre animale, despre munca de acasă. Eu răspundeam scurt, cu gândul în altă parte, uitându-mă din când în când la ceas.

Când a plecat, l-am condus până la poarta căminului.

Nu mai departe.

— Ai grijă de tine, tată, i-am spus.

El a dat din cap.

A plecat încet pe stradă, cu sacoșa goală în mână.

La colț, s-a întors și mi-a făcut cu mâna.

I-am răspuns.

Și atunci am văzut ceva ce nu voiam să văd.

Tata avea ochii umezi.

Nu a spus nimic. A mers mai departe.

Eu am rămas la poartă.

Și nu am alergat după el.