Întâlnirea neașteptată

Într-o vineri dimineață, tata a venit fără să anunțe. A făcut drumul cu autobuzul de noapte și a ajuns cu o sacoșă de rafie plină cu mâncare de acasă: brânză, slănină, zacuscă, sarmale. Tot ce putea aduna ca să-mi aducă „ceva bun”. A bătut la ușa căminului la ora opt dimineața. Când am deschis, l-am văzut acolo. Purta cămașa lui veche în carouri, cea de duminică. Se bărbierise singur, dar avea mici tăieturi pe față. Mirosea a drum lung, a autobuz și a casă.

— Ți-am adus de mâncare, a spus el, zâmbind. În acel moment, pe hol trecea lume. Studenți. Colegi. Cineva putea să mă vadă. Am luat sacoșa repede din mâna lui și l-am tras în cameră. — De ce ai venit fără să suni? El nu s-a supărat. A intrat liniștit, ca și cum era locul lui firesc.

Confruntarea cu rușinea

Doar cei care s-au rușinat vreodată de părinții lor știu cum se simte acel amestec de vină și frică. Nu e ceva clar. Nu e un gând simplu. E mai degrabă o apăsare constantă, ca și cum ai face ceva greșit fără să poți opri. Te convingi că te protejezi. Că „așa e mai bine”. Că lumea te va judeca. Dar, de fapt, îți e teamă.

Tata a stat puțin. Am mâncat împreună pe pat, din farfurii de plastic. El povestea despre casă, despre animale, despre munca de acasă. Eu răspundeam scurt, cu gândul în altă parte, uitându-mă din când în când la ceas. Când a plecat, l-am condus până la poarta căminului. Nu mai departe. — Ai grijă de tine, tată, i-am spus. El a dat din cap. A plecat încet pe stradă, cu sacoșa goală în mână. La colț, s-a întors și mi-a făcut cu mâna. I-am răspuns. Și atunci am văzut ceva ce nu voiam să văd. Tata avea ochii umezi. Nu a spus nimic. A mers mai departe. Eu am rămas la poartă. Și nu am alergat după el.