Așteptând cu speranță

A oftat și a strâns farfuria. Dar încă mai spera. „Vor veni mai târziu”, și-a spus. Copiii sunt ocupați. Nepoții au serviciu. Poate pregătesc o surpriză. Poate vor să mă scoată la prânz. Poate telefonul va suna dintr-o clipă în alta. L-a așezat lângă el pe masă și a verificat dacă are baterie. Semnal avea. Totul era în regulă. Așa că a așteptat.

Orele au început să treacă încet. La ora opt, nimic. La nouă, liniște. La zece, doar zgomotul unei mașini care a trecut pe stradă. La unsprezece, poștașul a lăsat câteva facturi în cutia poștală și a plecat mai departe. Nici măcar o felicitare.

O zi de naștere în tăcere

S-a apropiat de fereastră și a rămas acolo. Privea oamenii grăbiți. Copii mergând spre școală. Părinți ducând sacoșe. Vecini care se salutau. Viața mergea înainte. Doar în casa lui timpul părea că se oprise. La prânz și-a încălzit o supă. A pus încă o farfurie pe masă. Din nou, din obișnuință. Apoi a zâmbit amar și a pus-o înapoi în dulap.

Uneori, cele mai grele obiceiuri sunt cele care îți amintesc că ai iubit pe cineva. Și că acel cineva nu mai este. La ora două după-amiaza telefonul a vibrat. Inima i-a tresărit. L-a luat imediat. Era un mesaj automat de la compania de telefonie. A zâmbit trist.

— Se pare că voi mi-ați ținut minte ziua mai bine decât familia mea… Nu era supărat. Era rănit. Există o diferență. Supărarea trece. Durerea rămâne.

O lecție despre conexiune

Spre seară a ieșit pe bancă, în fața casei. Poate că cineva avea să treacă. Poate un vecin. Poate un nepot. Poate cineva care își amintea. O fetiță s-a apropiat și i-a făcut cu mâna. El i-a răspuns cu același gest. Mama ei a tras-o ușor de mână și au plecat. Din nou, liniște.

În buzunar avea o fotografie veche. Era făcută cu aproape cincizeci de ani în urmă. În imagine apăreau el, soția, cei doi copii și un tort mare, pregătit chiar de ea. Casa era plină. Copiii alergau prin curte. Atunci îi era greu să-și imagineze că va veni o zi în care cea mai mare dorință va fi să audă două cuvinte: „La mulți ani.”