Spitale.
Perfuzii.
Consultații.
Analize.
Așteptări.

Părul a început să îi cadă.
La început câteva fire.
Apoi șuvițe întregi.

Într-o dimineață, privind oglinda, a realizat că aproape dispăruse.

A luat aparatul de tuns și a terminat singură ceea ce boala începuse.

A plâns din nou.
Dar doar pentru câteva minute.

Apoi și-a șters lacrimile și a spus:

— Dacă trebuie să lupt, voi lupta până la capăt.

Acea decizie i-a schimbat viața.

În loc să își petreacă zilele numărând fricile, a început să numere binecuvântările.

A început să țină un jurnal.

În fiecare seară scria trei lucruri pentru care era recunoscătoare.

Uneori erau lucruri mari.
Alteori extrem de mici.

„Astăzi am văzut apusul.”

„Astăzi am râs cu fiica mea.”

„Astăzi am băut cea mai bună cană de ceai.”

Zi după zi, lista creștea.

Boala continua să existe.
Durerea continua să existe.
Dar și motivele pentru care merita să trăiască.

În salonul spitalului, Elena a început să îi observe și pe ceilalți pacienți.
Unii erau speriați.
Alții triști.
Unii renunțaseră deja.

Așa că a început să vorbească cu ei.

La început doar câteva cuvinte.
Apoi conversații întregi.

Le aducea cărți.
Le spunea glume.
Le asculta poveștile.

Curând, asistentele au observat ceva neobișnuit.

Ori de câte ori Elena era în salon, atmosfera se schimba.

Oamenii zâmbeau mai des.
Vorbeau mai mult.
Sperau mai mult.

Într-o zi, o femeie mai în vârstă a prins-o de mână și i-a spus:

— Nu știu dacă mă voi face bine. Dar datorită ție nu mă mai simt singură.

Elena a plâns atunci.
Nu de tristețe.
Ci pentru că înțelesese ceva important.

Nu întotdeauna putem controla ceea ce ni se întâmplă.
Dar putem controla ceea ce oferim celorlalți.

Anii au trecut.
Tratamentul a continuat.
Au existat zile bune și zile cumplite.
Momente de speranță și momente de disperare.

Dar Elena nu a încetat niciodată să lupte.

În fiecare dimineață se trezea și își repeta aceeași promisiune:

„Astăzi voi găsi un motiv să zâmbesc.”

Și de cele mai multe ori îl găsea.

Uneori era într-o floare care înflorea lângă spital.

Alteori într-un mesaj primit de la un prieten.

Alteori în râsul unui copil care trecea pe hol.

Într-o zi, medicul ei a intrat în salon cu un zâmbet larg.

— Rezultatele sunt mai bune decât ne-am fi imaginat.

Elena a rămas fără cuvinte.

Nu era un miracol complet.