Cu câmpuri verzi.

Cu cer albastru.

Și fără spitale.

Într-o seară, o asistentă pe nume Ana a intrat în salon cu o cutie mare.

— Am ceva pentru tine.

Ochii lui David s-au luminat.

Înăuntru erau sute de scrisori.

Copii și adulți din toată țara trimiseseră mesaje de încurajare după ce povestea lui fusese publicată într-o campanie locală.

David a început să citească.

„Nu te da bătut.”

„Ești un erou.”

„Ne rugăm pentru tine.”

„Abia așteptăm să te vedem sănătos.”

Pentru prima dată după multe luni, salonul s-a umplut de râsete.

Fiecare scrisoare era o rază de lumină.

Fiecare cuvânt îi amintea că nu era singur.

Că undeva, dincolo de zidurile spitalului, existau oameni care îi purtau de grijă.

Într-o noapte târzie, când secția devenise liniștită, Elena l-a găsit treaz.

— Nu poți dormi?

David clătină din cap.

— Mă gândeam.

— La ce?

Băiatul a privit spre tavan.

— La toți copiii care sunt aici.

— Da?

— Și ei sunt speriați uneori?

Elena a înghițit greu.

— Da.

— Atunci poate ar trebui să le spună cineva că vor fi bine.

În acea clipă, mama lui a înțeles ceva extraordinar.

Copilul acesta, care trecea prin una dintre cele mai grele încercări imaginabile, încă se gândea la ceilalți.

Încă voia să ofere curaj.

Încă voia să aducă lumină.

A doua zi, David a început să deseneze.

Ore întregi.

În fiecare desen apărea un soare.

Un soare mare și luminos.

Sub fiecare desen scria aceeași propoziție:

„Nu renunța. Lumina este mai aproape decât crezi.”

Asistentele au început să agațe desenele pe coridoare.

Curând, întreaga secție era plină de ele.

Copiii le citeau.

Părinții le citeau.

Medicii le citeau.

Și pentru câteva momente, oamenii uitau de teamă.

În locul ei apărea speranța.

Trecuseră aproape nouă luni de când David intrase în spital.

Nimeni nu știa exact ce va aduce viitorul.

Dar ceva se schimbase.

Nu doar în el.

În toți cei din jurul lui.

Într-o dimineață de primăvară, doctorul principal a intrat în salon cu un zâmbet larg.