Capitolul 2: Promisiunea din întuneric
Am ieșit din spitalul clinic ținând-o pe Maria de mână. Nu am scos niciun cuvânt tot drumul până acasă. Când am deschis ușa apartamentului nostru, fetița noastră de doar patru ani, Ioana, a alergat spre noi cu brațele deschise, purtând pe cap o coroniță din hârtie colorată pe care o făcuse la grădiniță.
— „Tati, tati! Privește, sunt o prințesă!”, a strigat ea, agățându-se de picioarele mele.
Am luat-o în brațe, strângând-o la piept cu o disperare pe care ea nu o putea înțelege. Părul ei mirosea a șampon de mere și a copilărie curată. Peste trei luni, ea nu avea să mai aibă tată. Peste trei luni, scaunul de la masa de Crăciun avea să rămână gol.
În acea noapte, în timp ce Maria adormise epuizată de plâns, m-am dus în baie. M-am sprijinit de chiuvetă și m-am privit lung în oglindă. Bărbatul din fața mea avea treizeci și patru de ani. Avea o viață întreagă înainte, visuri, planuri de viitor. Refuzam să accept că o masă de celule bolnave, apărută de nicăieri, avea dreptul să-mi dicteze sfârșitul.
Mi-am pus mâna pe piept, chiar în dreptul inimii, și am simțit bătaia ei regulată, puternică, încăpățânată.
— „Nu”, am șoptit în tăcerea băii. „Le-am promis celor de la spital că nu voi renunța. Nu voi renunța cât timp inima mea va continua să bată. Dacă știința a ridicat mâinile în sus, atunci voi căuta dincolo de știință.”
Capitolul 3: Lupta din spatele ușilor închise
A doua zi, am refuzat să mă mai comport ca un pacient aflat pe moarte. Am deschis computerul și am început să caut studii clinice, cazuri rare, tratamente experimentale din toate colțurile lumii. Maria m-a privit inițial cu o teamă profundă, crezând că am intrat într-o fază de negare periculoasă.
— „Răzvan, dragul meu, te rog… nu-ți face speranțe deșarte. Medicii au fost clari”, mi-a spus ea, îngenuncheată lângă scaunul meu.
— „Maria, dacă accept diagnosticul lor, sunt deja mort”, i-am răspuns, ridicându-i bărbia. „Medicii mi-au dat statistici. Dar eu nu sunt o statistică. Sunt un om, sunt soțul tău și tatăl Ioanei. Cât timp am aer în plămâni, am o șansă.”
Am început o transformare radicală. Am schimbat totul: alimentația, stilul de viață, dar mai ales mentalitatea. Am început să practic tehnici de vizualizare profundă. În fiecare dimineață și în fiecare seară, stăteam în liniște deplină timp de o oră, închideam ochii și îmi imaginam propriul sistem imunitar ca pe o armată de lumină care ataca și dizolva, celulă cu celulă, întunericul din capul meu.
Trecuseră cele trei luni. Apoi patru. Apoi șase.
Durerile de cap groaznice, care inițial mă trezeau în miez de noapte, au început să scadă în intensitate. Energia mea revenea. Profesorul Dumitrescu mă sunase de două ori în acest timp, surprins că nu primise nicio notificare de la serviciul de îngrijiri paliative.
— „Răzvan? Cum te simți?”, m-a întrebat la telefon, cu o voce în care se simțea o uimire greu mascată.
— „Sunt în viață, domnule profesor. Și mă simt mai bine ca niciodată. Vreau să vin la un nou control.”
