M-am întors spre judecător și, cu o voce care nu a tremurat nicio secundă, am spus: — „Onorată instanță… Știu că pe hârtie sunt doar un puști de 18 ani fără bani. Știu că legile spun că nu am experiență. Dar nicio familie din lume, niciun centru de plasament și niciun ban de la stat nu le poate oferi ceea ce le ofer eu: iubirea de frate. Eu sunt tot ce mai au ei pe lumea asta… și ei sunt tot ce mai am eu. Dacă ne despărțiți, nu îi salvați, ci îi îngropați de vii. Vă rog, nu ne distrugeți familia.”

În sală s-a făcut o liniște de mormânt. Preț de câteva secunde, singurul sunet care se auzea era cel al ceasului de pe perete. Apoi, din spate, s-a auzit un suspin. Andreea a început să plângă în hohote, ridicându-se de pe bancă. — „Nu vreau să plec în altă parte…”, a strigat ea printre lacrimi, întinzând mâinile spre mine. „Vreau să stau cu Radu! El ne face mâncare, el ne ajută la teme, el ne iubește! Nu ne luați de lângă el!”

Unul câte unul, stimulați de durerea Andreei, au început și ceilalți să plângă. Gemenii s-au ridicat și l-au luat în brațe pe Mihăiță, iar Ionuț s-a trezit speriat, începând să strige după mine. A fost un moment de o încărcătură emoțională atât de mare, încât până și grefiera a lăsat capul în jos, ștergându-și o lacrimă, iar judecătorul și-a întors privirea spre fereastră, tușind sec pentru a-și masca emoția.

A bătut cu ciocanul în masă și a spus: — „Instanța se retrage pentru deliberare.”

Două săptămâni mai târziu, am primit decizia. Împotriva tuturor recomandărilor legale, judecătorul aprobase custodia temporară. Câștigasem. Eram, în mod oficial, capul familiei noastre de opt copii.

Ani de jertfă, foame și îngeri păzitori

Dar câștigarea procesului a fost doar începutul unui drum lung și plin de spini. Realitatea m-a lovit direct în față a doua zi după decizie. Am fost nevoit să renunț definitiv la visul de a merge la facultate. Am mers la secretariatul liceului, mi-am retras dosarul și am început să caut de lucru. Orice. Oriunde. Cât mai repede.

Am reușit să mă angajez la o fabrică de confecții metalice, lucrând în schimburi de noapte, iar ziua lucram ca livrator de mâncare pe bicicletă. Dormeam maximum trei sau patru ore pe zi, adesea în reprize scurte, pe scaunul din bucătărie sau în autobuzul care mă ducea de la un job la altul. Toți banii pe care îi câștigam se duceau pe mâncare, facturi și rechizite pentru școală. Pentru mine nu mai exista timp liber, nu existau haine noi, nu existau ieșiri cu prietenii de vârsta mea. Viața mea se transformase într-o ecuație simplă: supraviețuirea fraților mei.

Au fost zile în care în casă nu mai aveam decât o pungă de mălai și o sticlă de ulei. Îmi aduc aminte de o seară de iarnă în care frigul intrase prin feroneriile vechi, iar eu nu mai aveam bani de gaze. Am adunat toate plapumele din casă, i-am strâns pe toți opt în patul cel mare din sufragerie și le-am citit povești până când au adormit, pretinzând că facem o „tabără de cercetași” în mijlocul camerei. În timp ce ei dormeau, eu stăteam treaz, privind tavanul și plângând în tăcere, întrebându-mă dacă părinții mei de acolo de sus sunt mândri de mine sau dacă mă privesc cu milă pentru chinul prin care treceam.

În tot acest calvar, am avut un înger păzitor pe care Dumnezeu ni l-a trimis exact când eram pe punctul de a ceda. Tanti Elena, vecina noastră de la etajul 4, o femeie văduvă, cu părul alb ca neaua și ochii plini de o bunătate caldă, de bun