Ne-au spus că atunci când ne-au văzut împreună pentru prima dată, nu au mai putut vorbi. Doar ne-au privit. Ca și cum două miracole mici se țineau deja de mână. Și chiar dacă eram mici, am simțit ceva: că acolo, în brațele lor, era începutul unei povești care nu se va rupe niciodată.

Primele noastre amintiri

Nu ne amintim totul. Dar simțim. Simțim cum plângeam noaptea și cum, imediat, celălalt se liniștea când auzea vocea fratelui sau surorii lui. Simțim cum ne atingeam mâinile mici fără să știm de ce. Simțim cum râsul unuia îl făcea pe celălalt să râdă fără motiv.

Era ca și cum lumea întreagă începea și se termina în noi doi.

Lumea din jurul nostru

Pe măsură ce am crescut, am început să vedem mai mult. Am văzut mâinile mamei, obosite dar calde. Am văzut privirea tatălui, plină de grijă. Am văzut casa noastră mică, dar plină de iubire. Și am înțeles ceva simplu, fără să știm cuvintele: eram iubiți.