Totul s-a schimbat când Elena a primit un telefon de la familia Ionescu. Alexandru Ionescu, un tânăr om de afaceri din Cluj-Napoca, cu firme în tehnologie și imobiliare, își căuta soție. Familia lui își dorea o femeie „dintr-o casă bună”, discretă, educată și capabilă să-l însoțească la evenimente publice. Când au pus ochii pe Andreea, Elena aproape că a plâns de bucurie.

O alegere tragică

Până când a ieșit la iveală adevărul. Alexandru își pierduse vederea cu 3 ani înainte, într-un accident. O mașină răsturnată pe autostradă, o operație nereușită, luni întregi de spitalizare. Încă își conducea companiile, da. Avea bani, da. Dar era orb.

Fața Andreei s-a schimbat în clipa în care a aflat. —Orb? —a spus ea cu dezgust, încuiată în camera ei—. Mamă, eu nu o să-mi petrec viața îngrijind un bărbat care nici măcar nu mă poate vedea.

La început, Elena a încercat să o convingă. I-a vorbit despre bani, prestigiu, siguranță, despre o viață în care nu va trebui să numere niciodată lei de pe o zi pe alta. Dar Andreea a fost categorică. Nu voia să se căsătorească cu Alexandru. Nu voia să devină „soția bietului orb”, așa cum l-a numit fără rușine.

O minciună care devine realitate

Problema era că logodna fusese deja discutată. Familia Ionescu trimisese invitații private, rezervase o sală elegantă în București și anunțase uniunea în cercurile apropiate. Dacă dădeau înapoi, ar fi fost un scandal. Atunci Elena a găsit o soluție crudă.

—Alexandru nu te va vedea —a spus ea cu o răceală care i-a ars pieptul Luciei—. Tu doar faci ce-ți spun eu, semnezi, zâmbești și te căsătorești. Pentru asta te-am ținut în casa noastră atâția ani.

—Asta este o înșelătorie —a șoptit Lucia—. Nu pot să-i fac asta unui om.

Elena s-a apropiat încet. —Ce nu poți tu face este să uiți cât de mult ne datorezi.

O viață în umbră

În noaptea dinaintea nunții, Lucia nu a dormit. A stat lângă fereastra camerei ei mici, privind luminile Bucureștiului, în timp ce rochia albă atârna pe perete ca o sentință. Nu era a ei. Fusese aleasă pentru Andreea. Pantofii, voalul, bijuteriile împrumutate — totul aparținea unei vieți pe care altcineva o refuzase.

A doua dimineață, Elena a supravegheat-o ca pe o prizonieră. —Să nu plângi prea mult. Să nu vorbești în plus. Să nu strici nimic.

În sala împodobită cu flori albe și aurii, Lucia a pășit spre altar cu picioarele tremurând. Atunci l-a văzut pe Alexandru. Înalt, calm, îmbrăcat într-un costum închis impecabil. Ochii lui nu urmăreau mișcările nimănui, dar chipul lui avea o liniște tristă care i-a frânt inima.

O nouă viață

Când i-a luat mâna, Lucia se aștepta la răceală. Dar Alexandru i-a strâns-o ușor, ca și cum îi simțise frica. —Liniștește-te —a murmurat el abia auzit—. Sunt aici. Cuvintele acelea nu au liniștit-o. Au sfărâmat-o pe dinăuntru.

Pentru că în clipa aceea, Lucia a înțeles că nu intra doar într-o căsătorie falsă. Îl trăda pe singurul bărbat din acea sală care se purta cu ea cu demnitate. Iar cel mai rău era că minciuna abia începea.

Primele zile în vila familiei Ionescu au fost un amestec de lux și vinovăție. Casa se afla într-o zonă privată de lângă București, cu feronerie uriașe, o grădină impecabilă, personal de serviciu și holuri atât de largi încât Lucia simțea că pașii ei răsună într-un loc unde nu aparținea.