Am intrat într-o odaie mică, cu var proaspăt dat pe pereți și cu miros de busuioc. Pe o masă acoperită cu o față de masă albă, cusută la colțuri cu flori roșii și albastre — cusută de mână, se vedea, cu ață trasă cu răbdare — erau așezate câteva ouă roșii într-o strachină, un castron cu răcituri și un cozonac. Un singur cozonac, dar acasă, făcut de ele.
Când am simțit mirosul lui — vanilie, coajă de lămâie, nucă — mi s-au înmuiat genunchii. Așa mirosea bucătăria bunicii mele acum patruzeci de ani. Un miros pe care îl uitasem că-l știu.
Lecții de viață
— Ședeți, ședeți, m-a poftit bunica, trăgându-mi un scaun. Ionela, adu ceașca cea bună.
Fata a deschis vitrina din colț — o vitrină veche, cu geamuri, în care erau strânse câteva farfurii înflorate, ținute acolo, se vedea, doar de sărbători și pentru oaspeți. A scos o ceașcă de porțelan cu marginea aurită, ușor tocită de la spălat, dar strălucitoare, pusă deoparte pentru cine știe ce zi mare. Ceașca „de oaspeți”. Iar oaspetele, în ziua aia, eram eu.
Bunica a turnat în ea ceai de mentă, din al lor, dintr-un ceainic ciobit la cioc. Mâna îi tremura puțin, dar a turnat cu atâta grijă și cu atâta demnitate, de parcă turna în cel mai scump serviciu din lume.
— Să nu vă supărați că n-avem mai multe, a zis. Da’ ce-avem, e din inimă.
Am vrut să spun ceva și nu am putut. Mi se pusese un nod în gât cât pumnul.
Am scos din sacoșă ce adusesem și le-am pus pe masă. Bunica a dat să nu primească, s-a rușinat, a zis că e prea mult, exact ca nepoata ei cu o zi înainte. Dar Ionela s-a uitat la portocale așa cum se uită un copil la o minune, și atunci bunica a cedat.
Am stat cu ele mai bine de un ceas. Mi-au povestit despre solar, despre roșiile care încă nu s-au copt, despre cum bunica o învață pe Ionela să coasă, seara, la lumina becului, ca să aibă și fata un meșteșug în mână. Mi-au arătat o poză cu mama Ionelei — o femeie tânără, care semăna leit cu fata. Bunica a atins rama cu degetul și a zis doar atât:
— Se roagă și ea pentru noi, de-acolo de sus.
Ionela nu a plâns. Nici bunica. Vorbeau despre lipsurile lor cum vorbești despre vreme — ceva ce vine, ceva ce trece, ceva ce înduri. Iar între ele două era o căldură pe care eu, în casa mea plină cu de toate, nu o mai simțisem de multă vreme.
La un moment dat, Ionela s-a ridicat, s-a învârtit o dată prin cameră în rochia aia albastră și a întrebat-o pe bunica:
— Îmi vine bine, bunico?
— Îți vine ca o domnișoară, i-a răspuns bătrâna, și pentru o clipă i-au strălucit ochii.
Atunci am înțeles ceva ce nu mai știusem să văd de ani de zile.
Eu venisem acolo crezând că le aduc eu ceva. Un ban, niște portocale, un colț de cozonac. Crezusem că sunt cea care dăruiește. Și, când colo, ele îmi puneau dinainte ceașca cea bună, ținută în vitrină pentru zile mari, îmi turnau ceai cu mâna tremurândă și îmi dădeau, fără să știe, exact lucrul pe care îl pierdusem eu prin alergătura mea după șuncă și cozonac de raft: bucuria de a avea puțin și de a fi recunoscător pentru el.
O lecție de recunoștință
Am plecat spre seară. La poartă, lângă tufele de trandafiri golașe, Ionela m-a apucat de mână cu palmele ei crăpate și mi-a zis:
— Vă mulțumesc că ați venit. Azi chiar am stat la masă. Ca lumea.
Am condus înapoi spre Roman cu geamul lăsat și cu ochii înotând în lacrimi. Nu de milă. De rușine și de recunoștință, amestecate. Rușine că eu, care aveam masa plină, mă plânsesem toată săptămâna de mărunțișuri. Recunoștință că o fetiță de 15 ani, cu mâini de om bătrân, îmi arătase, fără să vrea, cât de bogată eram de fapt și cât de puțin știusem să mă bucur.
De atunci a trecut ceva vreme. Trec pe la ele des, nu cu sacoșe pline, ci așa, ca la niște oameni ai mei. Ionela merge la școală și coase în continuare, seara, la lumina becului. Iar eu, în fiecare an de Paște, înainte să mă apuc de alergat prin magazine, mă opresc o clipă și mă întreb, ca atunci, în ușa casei aceleia mici, cine pe cine a dăruit, de fapt, cu adevărat.
Cu cât avem mai multe, de ce ne bucurăm tot mai puțin de sărbători? Voi vă mai amintiți un Paște în care ați avut puțin, dar v-a fost sufletul plin?
