O decizie neașteptată

Lângă ea stătea o fetiță cu cizme roz pline de rățuște galbene. Trebuia să aibă aproape trei ani. Păr închis la culoare. Piele palidă. Aceiași ochi gri ai lui Emil.

Fetița a tras-o pe Clara de mânecă.

— Mami, nu-i nimic. Nu mai am nevoie de medicament.

Clara s-a lăsat imediat pe vine, ca și cum o durea că fetița îi observase neliniștea.

— Nu plâng, iubirea mea.

— Ba da — a răspuns fetița, foarte serioasă. — Dar tu repari mereu totul.

Ceva s-a rupt în pieptul lui Emil. A înaintat fără să gândească.

— Încasați rețeta complet — a ordonat.

Clara a încremenit.

— Emil — a spus ea.

Doar numele lui. Dar în acel cuvânt încăpeau trei ani de durere.

Reconstrucția unei relații

Emil a privit fetița.

— Cine ești? — a întrebat micuța.

Clara a luat-o repede în brațe.

— Nu — a spus Emil, prea tare.

Clara l-a privit cu foc.

— Dați tot. Antibiotic, sirop de febră, săruri de rehidratare, termometru, tot ce trebuie.

— Emil, nu — a murmurat Clara, furioasă.

El nu și-a desprins ochii de la fetiță.

— Nu este pentru tine.

Clara a clipit ca și cum fraza aceea o duruse.

Micuța și-a sprijinit obrazul pe umărul mamei sale.

— Mă cheamă Sofia.

Emil a înghițit în sec.

— Ești foarte curajoasă — a răspuns el, iar vocea aproape i s-a frânt.

Clara a luat punga cu medicamente și a ieșit în ploaie fără să-i mulțumească. Emil a urmat-o de la distanță.

Adevăruri dureroase

Au mers două străzi până la un bloc vechi din zona Dorobanți, deasupra unei spălătorii. Clara avea o umbrelă ruptă și o proteja pe Sofia cu propriul corp.

— Clara — a strigat-o el.

Ea s-a oprit la ușă.

— Nu avem nimic de vorbit.

Emil s-a uitat la Sofia, adormită la gâtul mamei sale.

— Câți ani are?

Maxilarul Clarei s-a încordat.

— Nu întreba asta.

— Doi ani și opt luni.

Lumea i s-a mișcat sub picioare.

— Este a mea.

Nu era o întrebare. Clara l-a privit direct, cu ochii plini de oboseală.

Ploaia a început să cadă și mai tare.