Revelația întâlnirii

„Când o să fiu bogat, mă însor cu tine, Corina.” Așa îi promisesem. Ea râsese și mă făcuse prostuț. Am întrebat prin cartier de ea ani la rând, prin cunoscuți, prin liste de absolvenți. Nimic. Parcă intrase în pământ.

Și atunci, chiar când mă ridicam să plec, s-a deschis ușa unei clădiri de vizavi — un fel de spălătorie, cu abur ieșind pe geam. A ieșit o femeie cu o sacoșă grea într-o mână și o pungă de plastic în cealaltă. Obosită. Cu părul prins neglijent. Mergea aplecată sub greutate, la câțiva pași de mine.

M-am uitat la ea și mi s-a oprit respirația. Aceiași ochi.

— Corina…? am șoptit.

Femeia s-a oprit. N-a întors capul imediat. A rămas așa, cu spatele la mine, o secundă care a durat cât toți anii aceia. Am văzut-o cum strânge mai tare sacoșa, cum ezită, de parcă i-ar fi fost teamă să se întoarcă.

Când s-a întors, în sfârșit, mă privea fără să înțeleagă. Apoi ceva i-a tremurat în colțul gurii.

— Robert? a zis încet. Tu ești?

Am dat din cap. Nu mai puteam vorbi.

Povestea din spatele sandvișului

Am dus-o la o cofetărie de vizavi, una micuță, cu mese de plastic și mușcate la geam. A comandat un ceai și a stat cu palmele în jurul cănii, ca și cum voia să se încălzească.

Mi-a povestit tot. După ce s-a mutat familia ei la țară, lângă Filiași, tatăl s-a îmbolnăvit, iar ea a lăsat școala în clasa a zecea ca să aibă grijă de el și de doi frați mai mici. S-a măritat devreme cu un bărbat care, la scurt timp, a plecat în Spania și nu s-a mai întors decât cu promisiuni. A crescut o fată singură. Muncise ani de zile într-o fabrică de confecții, apoi la spălătoria aceea, cu program de zece ore și mâinile crăpate de la detergenți.

— Nu-i o viață de care să te lauzi, a zis, privind în ceai. De-aia nu voiam să mă vezi.

Am stat o clipă tăcut. Apoi am întrebat-o ceva ce mă rodea de douăzeci și doi de ani.

— Corina, de ce-mi dădeai tu mie jumătate din sandviș în fiecare zi? Erai copil. Ție nu ți-era foame?

A ridicat privirea. Ochii i s-au umezit din nou, dar de data asta a zâmbit.

— Ba mi-era, a spus. Și acasă la noi era greu. Dar mama îmi punea dimineața sandvișul în ghiozdan și-mi spunea mereu: „Corina, dacă vezi pe cineva mai flămând ca tine, dă-i. Pâinea împărțită nu se termină niciodată.” Și eu te vedeam pe tine cum stăteai singur pe trepte și te uitai în altă parte când mâncau ceilalți. Nu voiam să te fac de rușine. Așa că m-am prefăcut că nu mi-e foame.