Vizita la Ionela și bunica ei

I-am strecurat în palmă o hârtie de 50 de lei, peste cei 10 pe verdeață. A vrut să mi-o dea înapoi, s-a făcut roșie, a zis că e prea mult.

— E pentru bunica, i-am spus. Să nu mai vindeți de Paște.

Am plecat de acolo cu coșul în mână și cu mintea aiurea. Am condus până acasă fără să mai știu pe unde trec. Șunca aia după care alergasem prin trei magazine mi se părea acum cea mai caraghioasă grijă din lume.

Și seara, în timp ce puneam masa în casa mea caldă, cu de toate, nu mi-am putut scoate din cap fetița de pe pătura decolorată. Mi-am notat pe un bilet adresa pe care mi-o spusese: casa cu trandafiri la poartă, la Săbăoani.

Nu i-am spus nimănui. Dar știam deja că duminică, de Paște, o să mă duc acolo.

Întâlnirea de Paște

Duminică am ieșit din biserică, am mâncat de dimineață cu ai mei și, pe la prânz, când soțul meu s-a întins pe canapea în fața televizorului, i-am spus doar că am o treabă și că mă întorc repede. Am pus într-o sacoșă niște ouă roșii de-ale mele, un colț de cozonac, o pungă cu portocale și două prăjituri de la cofetărie. Nu voiam să mă duc cu mâna goală. Dar nici nu voiam s-o umilesc cărând jumătate de magazin după mine.

Am condus până la Săbăoani cu inima strânsă, ca și cum mă duceam la un examen. Am întrebat un om de la o poartă unde e casa cu trandafiri. Mi-a arătat-o din cap, la capătul uliței.

Era o casă mică, văruită demult, cu un pridvor de lemn înnegrit de ploi. La poartă, două tufe de trandafiri, încă golașe, doar cu câteva mlădițe roșcate care abia dăduseră. Se vedea că vara aia poarta era plină de flori. Acum era doar promisiunea lor.

Am bătut. A lătrat un câine bătrân, fără vlagă, mai mult de formă. Apoi s-a auzit un glas subțire dinăuntru:

— Cine e, maică?

A ieșit în pridvor o femeie măruntă, cu basma neagră și cu un pulover cârpit la cot, dar curat, călcat. Bunica. Se sprijinea de tocul ușii cu o mână, iar cealaltă și-o dusese streașină la ochi, să vadă mai bine.

— Bună ziua. Sunt Adriana. Am cunoscut-o pe Ionela ieri, în Roman, la piață.

Nici nu am apucat să termin bine, că din spatele bunicii a apărut ea. În rochia aia albastră cu floricele. O ținea cu amândouă mâinile de fustă, de parcă se temea să nu se șifoneze. Când m-a văzut, s-a făcut roșie ca ouăle din sacoșa mea.

— Dumneavoastră sunteți… doamna de ieri, a zis încet.

— Eu sunt. Am zis să trec să vă spun Hristos a înviat.

Bunica m-a poftit înăuntru cu o grabă și o bucurie care m-au dat gata. Se scuza întruna — că nu a apucat să facă mai multe, că nu se așteptau la musafiri, că doar ce s-au întors de la biserică.

Am intrat într-o odaie mică, cu var proaspăt dat pe pereți și cu miros de busuioc. Pe o masă acoperită cu o față de masă albă, cusută la colțuri cu flori roșii și albastre — cusută de mână, se vedea, cu ață trasă cu răbdare — erau așezate câteva ouă roșii într-o strachină, un castron cu răcituri și un cozonac. Un singur cozonac, dar acasă, făcut de ele.