Declarația de independență

M-am așezat pe scaunul meu, cu spatele la geam. Am pus pe masă caietul roșu. Lângă el, un dosar de plastic cu acte.

La 7 fără 10 a intrat Nelu, în tricou, cu părul turtit. S-a uitat la aragaz. S-a uitat la mine.

— Mamă, n-ai făcut nimic?

Am împins caietul spre mijlocul mesei.

— Stai jos, Nelu. Și cheam-o și pe Daniela.

A venit și ea, în halatul de casă, cu fața umflată de somn și cu telefonul în mână, gata să se supere pentru altceva.

— Ce s-a întâmplat? De ce nu e cafeaua făcută?

— Pentru că nu am făcut-o, am spus.

Am deschis caietul la prima pagină. Scrisul meu, cu pix albastru, an de an, lună de lună. Întreținere. Curent. Gaze. Piață. Rechizite. Medicamentele lui Robert când a avut bronșită. Ghiozdanul Ancăi. Anvelopele de iarnă la mașina lui Nelu, acum 2 ierni.

— Aici e tot ce am plătit eu în casa asta de când v-ați mutat. N-am ținut caietul ca să vi-l arunc în față. L-am ținut pentru că așa m-am obișnuit la magazie, 40 de ani. Nu poți scoate marfă fără să scrii.

Nelu s-a uitat la pagini fără să le vadă.

— Mamă, ce-i cu tine azi?

— Aseară ai auzit ce-a spus Daniela. Mobilă veche.

Daniela a pălit. A început imediat, cu vocea aia repezită:

— Am glumit! Doamne, mamă, nu poți să iei totul așa de…

— Nu te-am întrerupt niciodată, i-am zis. Nu mă întrerupe nici tu acum.

S-a oprit. Cred că a fost prima dată în 17 ani când i-am vorbit așa.

Am deschis dosarul de plastic. Am scos hârtiile una câte una și le-am pus pe masă, între zaharniță și farfuria albastră ciobită.

— Ăsta e certificatul de moștenitor de acum 6 ani. Nelu, tu ai semnat atunci declarația de renunțare la moștenire. La notar. Ți-a citit-o omul cu voce tare, iar tu te uitai pe geam. Apartamentul ăsta e integral pe numele meu.

Fiul meu a rămas cu gura întredeschisă.

— Ăsta e extrasul de Carte Funciară. L-am cerut ieri seară, de pe telefon. A costat 15 lei și a venit în aceeași zi. Poate să-l ceară oricine, oricând. Nu e niciun secret. Doar că nimeni din casa asta n-a fost curios.

Am pus a treia hârtie.

— Ăsta e contractul de întreținere cu mătușa Veta, semnat la notar acum 11 ani. Am îngrijit-o 4 ani. Am spălat-o, am dus-o la analize, am dormit pe un fotoliu lângă ea. Garsoniera din centru e a mea. E închiriată de 6 ani, cu 900 de lei pe lună, contract înregistrat la Finanțe.

Daniela s-a așezat încet pe scaun.

— Din banii ăia am plătit ghiozdane, medicamente, centrala când s-a stricat și mașina lui Nelu când a rămas fără cauciucuri. Ce-a rămas e într-un depozit la bancă. Aproape 43.000 de lei. Pe numele meu.

Liniște. Doar robinetul. Pic. Pic. Pic.

— Ne dai afară? a întrebat Nelu, cu o voce pe care n-o mai auzisem de când era mic.

M-am uitat la el mult timp.

— Nu. Nu vă dau afară. Nu-mi arunc nepoții pe stradă ca să-mi fac mie dreptate. Dar de azi nu mai sunt mobilă.

Cerințele unei mame

Le-am spus tot ce repetasem în minte, noaptea, cu ochii în plafonieră.

— Întreținerea și facturile se împart. Din luna asta. Nu le mai plătesc eu singură dintr-o pensie de 1.900 de lei. Gătitul se împarte. Nu mai gătesc în fiecare zi pentru 5 oameni. Gătesc când vreau, ce vreau, și mănânc la masă cu voi, așezată, nu în picioare lângă aragaz. Iar odorizantul ăla cu liliac îl arunci azi, Daniela. Camera mea miroase a mine. Am 67 de ani, nu mă scuz pentru asta.

Nelu s-a ridicat și s-a dus la fereastră, cu spatele la noi. Umerii îi tremurau puțin. Nu l-am consolat. Pentru prima dată, nu m-am dus să-l consolez.

Daniela plângea deja, cu mâinile în poală, ca o fetiță prinsă cu minciuna.

— Mamă… eu nu credeam ce-am spus. Mi-a ieșit pe gură. La farmacie stau 8 ore în picioare, vin acasă și… și era mai ușor să mă supăr pe dumneata decât pe el.

Și în tăcerea aia am auzit ușa de la hol.

Anca stătea în prag, în pijama, cu părul strâns într-o coadă răvășită. Nu știu de când asculta. Avea ochii roșii.

A venit până la masă și s-a oprit lângă mine.

— Mamaie… eu am râs aseară.

A tras aer în piept ca înainte de o săritură.

— Anul trecut, când ai venit după mine la liceu cu sacoșele de la piață, te-am văzut de la 50 de metri și m-am făcut că nu te cunosc. Am traversat strada. Le-am spus fetelor că ești o vecină.

Am simțit cum mi se strânge ceva în piept, dar am lăsat-o să termine.

— Și mi-a fost rușine de dumneata degeaba, mamaie. Degeaba. Tu ai plătit excursia aia la Sinaia. Tu. Eu am mințit pe toată lumea că mi-au dat-o ai mei.

Apoi s-a aplecat și m-a îmbrățișat, așa, peste caietul roșu și peste hârtiile de la notar, cu obrazul lipit de creștetul meu.

Aia m-a rupt. Nu banii. Nu actele. Fata aia de 16 ani care s-a uitat în ochii mei.

Pentru că, dacă stau să mă gândesc, asta îmi lipsise cel mai tare în 6 ani. Nu mulțumirile. Nu ajutorul la vase. Faptul că nimeni nu se mai uita la mine. Vorbeau peste mine, în jurul meu, despre mine — dar nimeni nu-mi mai căuta ochii.

O nouă eră în familie

Daniela s-a ridicat și m-a îmbrățișat și ea, stângaci, mirosind a somn și a lacrimi. Mi-a spus în ureche „iartă-mă” de vreo 4 ori, ca și cum de fiecare dată n-ar fi fost destul.

Robert a intrat somnoros, ne-a văzut pe toate trei încolăcite și a întrebat, foarte serios, dacă mai e omletă.

Am râs printre lacrimi. Nelu s-a întors de la fereastră, cu fața udă, și a zis:

— Stai jos, mamă. Fac eu.

A ars-o. A ieșit ca o talpă de cauciuc. Am mâncat-o pe toată.

Cum arată bucătăria mea acum

Au trecut 3 luni de dimineața aia.

Nu s-a schimbat totul, să nu credeți. Nu e film. Daniela tot uită vasele în chiuvetă când face tură lungă la farmacie. Nelu tot se uită prea mult în telefon.

Dar întreținerea se plătește în 3. Marțea gătește Daniela, joia gătesc eu, duminica facem toți laolaltă și e o hărmălaie de nu se mai aude televizorul. Farfuria albastră ciobită am pus-o sus, în dulap, la păstrare. Mănânc din farfuriile bune, la masă, pe scaunul meu, cu spatele la geam.

Robinetul l-a reparat Nelu în weekendul următor. Nu mai picură. La început nu puteam adormi de la cât de tăcută era casa.

Odorizantul cu liliac a ajuns la gunoi în dimineața aia. Daniela l-a aruncat singură, fără să-i spun a doua oară.

Iar din banii mei, din cei 43.000 pe care i-am strâns leu cu leu, mi-am luat ceva pentru prima dată în 6 ani: 600 de lei, o excursie de 3 zile la mănăstirile din Neamț, cu clubul pensionarilor de la Casa de Cultură. Am dormit într-o cameră cu o femeie din Găești care sforăia îngrozitor și am râs până la 1 noaptea ca două fete de liceu.

Când m-am întors, Anca mă aștepta în stație, la coborârea din autocar. Îmbrăcată cu geaca ei mare, cu căș