Procesul de vindecare

Unii oameni ar putea spune că este dependentă. Eu cred că este încă în procesul de a învăța că iubirea nu dispare. Cred că încă încearcă să înțeleagă că oamenii pot pleca dintr-o cameră și se pot întoarce. Cred că încă se teme că totul ar putea dispărea din nou.

Noaptea este momentul în care observ cel mai bine acest lucru. Se trezește la cea mai mică mișcare a mea, ridică imediat capul și mă privește câteva secunde. Iar când își dă seama că sunt acolo, că nu am plecat nicăieri, se întinde la loc și adoarme din nou. Gestul acesta atât de simplu spune mai mult decât o mie de cuvinte.

O lecție de viață

Mă întreb uneori prin câte a trecut. Câte ierni a dormit afară, câte zile a petrecut fără mâncare, câte ploi a îndurat. Poate că nu voi afla niciodată. Și poate că nici nu este nevoie. Pentru că trecutul ei nu mai este cel care îi definește prezentul. Acum are un bol care se umple în fiecare zi, apă proaspătă, o pătură moale și, mai ales, siguranță.

Este uimitor cât de puțin le trebuie unor suflete pentru a fi fericite. Nu cer lux, nu cer perfecțiune, nu cer lucruri extraordinare. Cer doar un loc unde să nu le fie frică.

Schimbări vizibile

În fiecare zi observ mici schimbări. La început mânca foarte repede, de parcă se temea că cineva îi va lua mâncarea. Acum mănâncă mai încet. La început tresărea la fiecare zgomot. Acum se uită doar câteva secunde și apoi se liniștește. La început se ascundea sub mobilă. Acum se întinde în mijlocul camerei.

Vindecarea nu vine dintr-o dată. Vine în pași mici, aproape invizibili. Dar fiecare pas contează. Da, lasă păr peste tot. Da, uneori mă trezesc cu mustățile ei lipite de obraz. Da, îmi ocupă locul preferat de pe canapea. Da, îmi schimbă complet rutina. Și nu aș schimba nimic.