— Domnu’ agent, hai să n-o complicăm. E o neînțelegere…

Descoperirea unei legături uitate

Atunci am văzut mâna bătrânei. Ținea prosopul strâns la piept, iar pe degetul de la mijloc, unde pielea era mai albă, rămăsese urma unui inel. Un inel care nu mai era acolo.

— Unde e verigheta dumneaei? am întrebat, și vocea mi s-a schimbat.

— Am întrebat ceva.

Grasul a scos din buzunarul de la geacă un inel subțire, de aur, și l-a pus pe masă, ca și cum ar fi fost un fleac.

— I-l țineam. Să nu-l piardă.

Le-am pus cătușele acolo, în bucătăria care mirosea a fasole și a mușcată, în timp ce chemam un echipaj în sprijin. Bătrâna se lipise de perete și se uita la mine cum îi împing pe cei doi spre ușă, fără o vorbă.

Când s-a făcut, în sfârșit, liniște în casă, m-am întors spre ea. Am scos legitimația și m-am aplecat puțin, să nu se mai teamă.

— Gata, doamnă. S-a terminat. Sunteți în siguranță. Cum vă numiți, ca să trec în proces-verbal?

Ea a ridicat ochii din prag și s-a uitat lung la fața mea, de parcă ar fi căutat pe cineva în spatele uniformei.

Apoi a șoptit un singur cuvânt.

O amintire din copilărie

Am înghețat cu legitimația în mână. Nimeni nu-mi mai spusese așa de când eram copil. Nu Sorin. Nu „domnule agent”. Sorel. Numele acela mic, cu care mă strigau doar cei care mă cunoscuseră când eram atât de sărac încât mă rușinam să deschid gura în clasă.

— De unde… de unde știți cum mă cheamă? am întrebat.

Ea a făcut un pas mai aproape, șovăind, și s-a uitat la mine cum se uită cineva la o fotografie veche, încercând să potrivească fața de acum peste una din altă viață.

— Tu ești Sorel, cel cu ghiozdanul roșu?

Și în clipa aceea am simțit cum mi se face pământul moale sub bocanci.

Aveam 7 ani. Prima zi de școală. Ceilalți copii veniseră cu ghiozdane noi, cu penare din care ieșeau creioane colorate ca niște soldați. Eu venisem cu o pungă de plastic în care mama pusese un caiet și un creion pe jumătate. Tata băuse și banii de ghiozdan, și pe cei de penar, și mai băuse și încrederea că a doua zi va fi altfel.

Stăteam în ultima bancă, cu punga aia pe genunchi, rugându-mă să nu mă vadă nimeni. Și atunci, învățătoarea de la clasa întâi — o femeie tânără pe atunci, cu părul strâns și cu o voce blândă — s-a apropiat de mine în pauză. Nu m-a certat. Nu m-a compătimit în fața celorlalți. Mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus încet:

— Mâine te aștept mai devreme, Sorel. Am ceva pentru tine.