— Ratele sunt plătite integral, lună de lună. Fără nicio întârziere. De trei ani.

Am închis telefonul și am rupt plicurile de pe frigider, unul câte unul, cu mâinile tremurând. Nu erau somații. Erau confirmări de plată. Treizeci și șase de confirmări de plată, aliniate frumos, ca niște soldați care mă păziseră fără să știu.

Căutarea adevărului

A doua zi am fost la bancă. Am implorat. Am plâns la ghișeu, în văzul lumii, eu, care nu plânsesem nici la slujba de un an. Doamna de acolo mi-a explicat de zece ori că nu are voie să divulge plătitorul, că e secret bancar, că îi pare rău. Dar la sfârșit, când îmi strângeam actele, a spus încet, cu ochii în monitor:

— Prima plată s-a înregistrat pe 14 octombrie.

Pe 14 octombrie l-am îngropat pe Dorin. Cineva a început să ne plătească casa în ziua în care l-am pus în pământ.

O legătură neașteptată

Săptămâni întregi am căutat. Am întrebat rudele — nimeni nu avea de unde. Am întrebat la firmă — mi-au vorbit frumos și mi-au spus nimic. Am întrebat vecini, nași, prieteni vechi. Unii se uitau la mine cu milă, alții cu o jenă pe care atunci n-o înțelegeam.

Până când am dat de nea Ilie, fostul șef de echipă al lui Dorin, pensionat între timp, un om cu palmele ca scoarța de copac. L-am găsit în piață, la tarabă la ginerele lui. Când i-am spus despre rate, a pus jos lădița cu roșii și s-a albit la față. S-a uitat lung la mine, apoi în pământ, cum se uitaseră toți la înmormântare.

— Doamna Camelia… nu e treaba mea să spun. Dar dacă tot ai ajuns până aici… du-te la Sorin. Îl știi pe Sorin, ăla tânăr, care lucra cu Dorin pe macara. Du-te la el. Dar du-te cu inima pregătită.

Sacrificiul lui Sorin

M-a poftit înăuntru. Soția lui, Nicoleta, era plecată cu băiatul la un antrenament de fotbal. Bucătăria mirosea a cafea reîncălzită. Sorin s-a așezat greu, ca un om de două ori mai bătrân, și a scos din buzunar un portofel jerpelit. Din el, cu grijă, cum scoți o fotografie de la mort, a desfăcut un bilet împăturit în patru, îngălbenit, ros la colțuri.

L-am recunoscut înainte să-l citesc. Scrisul lui Dorin. Literele lui apăsate, cu D-ul ăla mare pe care îl făcea ca la școală.

„Sorine, du-te acasă la băiat. Urc eu în locul tău marți. Nu-i spui lu’ șefu’ nimic, ne descurcăm noi. D.”