Revelația fiului meu

Când am pus ultimul fir de sutură, genunchii aproape că mi-au cedat. Andrei trăia. L-am privit câteva clipe. Nu simțeam satisfacție. Nu simțeam răzbunare. Simțeam doar o oboseală uriașă.

Matei stătea pe un scaun, cu picioarele atârnând și ochii roșii de plâns. În clipa în care m-a văzut, a alergat spre mine.

— Mami… omul acela o să moară?

Am închis ochii.

— Nu. O să trăiască.

Matei a răsuflat ușurat.

— Slavă Domnului…

Adevărul despre tatăl meu

Am simțit cum inima începe din nou să bată nebunește.

— Ce ți-a spus?

Matei și-a șters lacrimile cu mâneca.

— Mi-a zis… că este tatăl meu.

Coridorul spitalului a început să se învârtă în jurul meu.

— Și… de unde știa cine ești?

— Avea o fotografie cu tine… și cu mine… făcută când eram bebeluș.

Am rămas fără aer. Nu-mi aminteam să-i fi trimis vreodată o astfel de fotografie. Dacă Andrei avusese poza aceea tot timpul… Însemna că, în toți acești ani, știuse de existența fiului nostru. Iar întrebarea care mă îngrozea cel mai tare era una singură: Dacă știa… de ce nu venise niciodată până acum?