Revelația dureroasă

Am rămas cu mâna pe poartă. Am auzit cuvintele, dar nu intrau în mine. Parcă mi le spunea despre altcineva.

— Nu se poate, am zis. Soțul meu… noi avem două fete. Nu…

— Doamnă, a zis ea încet, mama copilului l-a lăsat acolo acum 3 săptămâni. A spus la asistente că se duce să-i cumpere ceva și n-a mai venit. Nu răspunde la telefon. Nimeni nu vine la copilul ăsta.

M-am prins de stâlpul porții. Simțeam făina uscându-se pe mâini.

— De ce-mi spuneți mie?

Femeia a plâns.

— Pentru că nu mai are pe nimeni. Și pentru că e al lui Mihai. Semăna cu el de când s-a născut. Am fost singura care știa. Am zis… am zis că poate există un suflet de creștin în casa asta.

Am închis poarta. Efectiv am închis-o și am intrat în casă, și m-am așezat pe scaun în bucătărie, cu cozonacul necopt umflându-se în castron.

Confruntarea cu trecutul

Trei luni. De 3 luni îmi plângeam bărbatul. De 3 luni le spuneam fetelor că tati e o stea. Puneam floare la poză, îi ștergeam praful de pe pantofii pe care nu voiam să-i dau la nimeni. Și acum femeia asta îmi spunea că, în tot timpul în care eu îi făceam de mâncare și-i călcam cămășile, el avea un copil în alt oraș. Un băiat. Dovada vie că, într-o zi în care eu credeam că merge la muncă, el era în altă parte, în alt pat.

M-am uitat la mâinile mele. Îmi tremurau. Larisa, fata mare, avea 12 ani. Oana avea 9. Erau la școală. Am stat singură toată ziua în bucătărie, cu o ceașcă de ceai care s-a răcit lângă mine, și m-am certat cu un mort.

„Cum ai putut?” ziceam cu voce tare, de parcă mă auzea. „Cum ai putut, Mihai?”

Noaptea n-am dormit. Iar dimineața, nu știu ce m-a apucat, am pus lucruri într-o geantă și am urcat în mașină.

Călătoria spre spital

Mi-am spus că mă duc doar ca să spun „nu”. Doar ca să văd la ce mă uit. Doar ca să pot să dorm la loc, știind că nu e treaba mea, că nu eu am făcut copilul ăla, că nu eu trebuie să car acum rușinea unui bărbat care oricum nu mai era.

Am condus 2 ore. Toată ziua repetam în minte ce-o să spun la spital: „Am venit doar să confirm. Nu am nicio legătură. Are cine să se ocupe, statul, un centru, ceva.”

Am ajuns la spitalul de copii pe la prânz. Miros de dezinfectant, de lapte, de plâns. O asistentă obosită m-a dus pe un hol lung, cu uși albe.

— Sunteți rudă? m-a întrebat.

— Nu știu ce sunt, am zis.

S-a oprit la o ușă.

— E cuminte, săracul. Prea cuminte. Copiii ăștia lăsați se fac cuminți repede. Nu mai plâng, că au învățat că oricum nu vine nimeni.

Am pus mâna pe clanță. Inima îmi bătea în gât. Îmi spuneam: intri, te uiți o secundă, spui „nu e treaba mea” și pleci acasă la fetele tale.

Am deschis ușa.