O viață în umbră

În următoarele zile, Radu era mereu în centrul atenției, fluturându-și cheile ca și cum ar fi fost o medalie de onoare. Eu? Eu mă simțeam ca o neglijentă, un oaspete neinvitat în propria mea casă. M-am simțit odată în plus o piatră pe calea unui drum de țară, ruginită și uitată.

„Deci, ai de gând să plătești sau să te muți?” a întrebat tata, cu tonul său apăsător. M-am gândit la răspunsurile pe care le aveam. „Cât îmi mai rămâne?” Lanțul acestui gând m-a îndemnat să iau o decizie irepresibilă.

Într-o noapte, am stat pe marginea patului meu, cu laptopul deschis în față. Am căutat apartamente disponibile. „Uite, are două camere… și este la cinci minute de muncă.” O idee a prins viață ca un vârf de flacără.

Curajul de a schimba

„Mamă, mă mut,” am spus într-o seară, în timp ce stăteam la masa din bucătărie, contemplând un desert pe care l-am pregătit. O palidă umbră de surpriză mi-a alergat pe chip.

„Ce? Cu ce bani?” Mama a încuviințat din cap, dezamăgită. „Elena, trebuie să fii realistă. Nu ți-o poți permite.”

„Am economii,” am replicat, cu gura uscată. M-am gândit la toate acele seri în care am pus deoparte bani, la toate detaliile neglijate pentru a ajunge aici.

„Dar nu mă poți lăsa, aici, singură,” a murmurat ea, cu tonul de supărare.

„Mă voi descurca!” am spus, mai hotărât ca niciodată.