A zâmbit emoționat.

„Nu vreau să-ți ofer numele meu. L-ai avut și nu te-a protejat. Nu vreau să-ți ofer bani. Ai ai tăi. Nu vreau să-ți ofer o casă în care să te simți singură.”

A inspirat adânc.

„Vreau să-ți ofer un om care vine acasă devreme pentru că vrea, care întreabă înainte să presupună și care știe că, dacă te pierde din nou, nu va mai putea da vina pe nimeni.”

Am simțit lacrimile venind.

„Și dacă spun nu?”

„Atunci rămân sponsor al fundației și îți car cutiile la fiecare eveniment până mă pensionez.”

Am râs prin lacrimi.

„Asta sună a amenințare.”

„E un plan de viață.”

L-am privit.

Bărbatul din fața mea nu era același cu cel care refuzase să semneze divorțul.

Dar nici eu nu mai eram femeia care ceruse zece milioane ca să-și ascundă inima ruptă.

„Da,” am spus. „Dar de data asta fără doamna Bădescu în aceeași casă.”

„Deja am cumpărat un apartament.”

„Fără Irina.”

„Irina vine doar cu invitație scrisă.”

„Fără Bianca-fantomă.”

Andrei s-a apropiat.

„Nu mai există fantome între noi.”

Poate că nu era complet adevărat.

Fantomele nu dispar atât de ușor.

Dar pentru prima dată, nu mai stăteau între noi ca niște ziduri.

Stăteau în spate.

Ca niște lecții.

Ne-am recăsătorit civil, simplu, într-o zi de miercuri.

Domnul Bădescu a venit sprijinit în baston și a plâns discret.

Doamna Bădescu nu a venit.

Irina a trimis un mesaj:

„Să nu crezi că te accept.”

I-am trimis o poză cu bujorii mei roșii și i-am răspuns:

„Nici nu ți-am cerut.”

Ada a râs atât de tare, încât aproape a stricat machiajul.

Seara, când am ajuns în noul apartament, Andrei a descuiat ușa și s-a dat la o parte.

„Intră tu prima.”

M-am uitat la el.

„Pentru că vreau să știi că locul ăsta începe cu tine, nu cu familia mea.”

Am intrat.

Apartamentul era luminos, cald și plin de flori proaspete.

Nu era perfect.