Întrebări și revelații

Dar ceva a început să se schimbe. Nu în poveste. Într-o seară, îl priveam cum citea lista invitaților și corecta nume cu grijă, când am spus:

— De ce ai acceptat cu adevărat?

S-a oprit. Nu s-a uitat imediat la mine.

— Ți-am spus.

— Nu, am spus. Adevăratul motiv.

A închis foaia. Apoi a spus ceva ce nu mă așteptam:

— Pentru că am văzut poza ta.

Am ridicat sprâncenele.

— Ce poză?

— De la spital. Când ai postat despre diagnosticul tău. Ai scris că vrei să mai apuci o nuntă, chiar dacă nu va fi perfectă.

Am înghițit în sec. El a ridicat din umeri ușor.

— Și am crezut că e cea mai sinceră propoziție pe care am citit-o vreodată.

O alegere dificilă

Nunta se apropia. Rochia era gata. Locația era decorată. Invitații confirmaseră. Totul era perfect… într-un mod absurd. Dar cu două săptămâni înainte de eveniment, ceva s-a întâmplat. Am primit un mesaj. De la fostul meu logodnic.

„Trebuie să vorbim. Am făcut o greșeală.”

Am rămas uitându-mă la telefon mult timp. Apoi i-am arătat mesajul lui Adrian. Pentru prima dată, expresia lui s-a schimbat. Nu era gelozie. Era ceva mai rece.

— Vrei să-l vezi? a întrebat. Am ezitat.

— Nu știu.

A dat din cap.

— Atunci nu-l vedea.

Dar în acea seară, pentru prima dată, am simțit că acel „contract” dintre noi începea să aibă fisuri. Fostul meu logodnic a apărut oricum. În fața casei. Cu ochi obosiți.

O noapte înainte de nuntă

— Am intrat în panică, a spus. Nu am știut cum să gestionez diagnosticul. Am fugit.

Am râs scurt.

— Ai fugit de mine, nu de diagnostic.

Apoi a spus:

— Dar m-am întors.

Și atunci l-am văzut pe Adrian în spatele meu, pe verandă. Nu intrase în discuție. Dar era acolo. Prezența lui era suficientă. Fostul meu logodnic l-a privit.

— Cine e ăsta?

Am deschis gura. Dar Adrian a răspuns înaintea mea:

— Cineva care nu a plecat.

Greu de suportat. Fostul meu logodnic a înțeles. Și a plecat din nou. Definitiv.

În noaptea dinaintea nunții, nu am putut dormi. Adrian a bătut ușor la ușă.

— Ești trează?

A intrat și s-a așezat pe marginea patului.

— Te sperie mâine?

Am zâmbit trist.

— Totul mă sperie.

A tăcut o clipă. Apoi a spus:

— Pot să-ți spun ceva care nu e în contract?

Am dat din cap. A inspirat adânc.

— Când am acceptat, am crezut că voi juca un rol. A făcut o pauză. — Dar nu mai simt că joc.

Inima mi s-a strâns.

— Atunci ce simți?

A ridicat privirea spre mine.

— Că mi-e frică să te pierd, chiar dacă n-am avut voie să te am niciodată.

Pentru prima dată, nu am avut replică.