Călătoria doamnei Aglaia

Într-un vagon, o femeie o întrebase unde merge singură cu prăjitura aceea. Doamna Aglaia zâmbise și răspunsese simplu: „La băiatul meu. Astăzi depune jurământul militar.” Când ceremonia s-a terminat, n-am mai ținut cont de protocol. Am urcat în fugă treptele spre tribună, iar ea a lăsat cutia jos, privindu-mă cu ochii în lacrimi.

M-am oprit în fața ei și, pentru prima dată în viața mea, am rostit un cuvânt pe care nu-l spusesem niciodată nimănui. A izbucnit în plâns și m-a strâns la piept cu toată puterea pe care o mai avea. Mirosea a mere coapte și a acasă, deși eu nu știusem niciodată cum miroase un adevărat „acasă”.

Recunoașterea camarazilor

În jurul nostru se făcuse liniște. Apoi, camarazii mei au început, unul câte unul, să se întoarcă spre noi. Fără să le spună nimeni nimic, și-au dus mâna la chipiu și au salutat-o regulamentar pe femeia care nu era ofițer, nu era rudă cu nimeni și nu avea medalii. Era doar bucătăreasa unui centru de plasament, dar pentru mine fusese omul care nu mă lăsase niciodată să mă simt complet singur.