Antonina a plâns acasă, pe întuneric. Apoi și-a șters ochii și a mers a doua zi la piață. Avea de trăit.

Au trecut anii.

Antonina a îmbătrânit. S-a mutat din piață, a vândut mai rar, mai puțin. Își ducea traiul dintr-o pensie mică și din ce mai vindea din grădină. Uneori, când fierbea cartofi, se gândea la doi băieți slabi, cu haine prea mari.

Întâlnirea emoționantă

Într-o dimineață de toamnă, stătea pe banca din fața casei. Frunzele erau galbene. Aerul mirosea a fum.

Două mașini negre, lucioase, au oprit în fața porții. Din ele au coborât doi bărbați înalți, bine îmbrăcați. Costumele erau simple, dar scumpe. Pantofii curați. Privirea calmă.

Antonina s-a ridicat speriată.

— Ați greșit adresa, a zis încet.

Unul dintre bărbați a zâmbit. A scos din buzunar două monede de cupru, vechi, tocite.

— Nu cred.

Antonina s-a sprijinit de poartă. Inima îi bătea ca atunci când căra butoiul cu apă.

— Ion… Mihai…

— Noi suntem, mătușă Antonina.

Au îmbrățișat-o cu grijă, ca pe ceva fragil. N-au spus multe atunci. Au intrat în curte, au stat la masă. Au mâncat cartofi fierți cu sare, ca odinioară.