Întâlnirea cu părinții

Când s-au întors să mă ia, aveam 9 ani. Îmi amintesc ziua aia ca pe o fotografie. O mașină mare, argintie, care nu încăpea pe ulița noastră. Un bărbat și o femeie care au coborât din ea și s-au uitat la mine de parcă m-ar fi cunoscut. „Robert! Doamne, cât ai crescut!” a zis femeia și a dat să mă îmbrățișeze. Eu m-am tras înapoi, în spatele fustei bunicii.

Aveau valize mari și goale, pe care le-au deschis în camera mea și au început să le umple cu lucrurile mele. „Gata, puiule, mergem acasă,” a zâmbit femeia. Casa mea era patul de lângă bunica, cu plapuma grea, roșie. Când am înțeles că vor să mă ia, am fugit. M-am urcat în pod și m-am ghemuit între cutiile prăfuite și borcanele goale.

Distanța emoțională

Am crescut. Am terminat școala în Italia, m-am angajat, mi-am făcut o viață. Vorbeam românește cu accent, visam în două limbi și mă simțeam pe jumătate de nicăieri. Și tot timpul purtam în mine gaura aceea. Un gol în forma unei femei mici, cu batista în mână, rămasă la o poartă.

La 27 de ani, într-o primăvară, n-am mai putut. Am luat o mașină și am condus două zile, până am ajuns pe ulița aceea îngustă, de lângă Vaslui. Casa era mai mică decât o țineam minte. Și la poartă, ca și cum n-ar fi trecut nicio zi, era ea. Bunica Marioara. 84 de ani. Mică de tot, albă, adusă de spate.

Reconectarea cu bunica

Am strâns-o în brațe și mi s-a părut că țin în palme o pasăre. Mirosea la fel. A pâine și a busuioc și a ceva ce nu știu să numesc, dar care pentru mine înseamnă „acasă”. Am rămas. Mi-am luat concediu, apoi l-am lungit, apoi am început să lucrez de la distanță, numai să nu plec.